Forbidden

Capitolul 7

-Sabrina..te rog pleacă! Îmi spusese chinuit de ceva ce îl luase în stăpânire.

Pielea lui albă ca ceara era plină de picături cristaline în care se reflectau razele soarelui, era ciudat că îl priveam cu atât interes, de parcă atunci apucasem să îl văd cu adevărat. Încercând să mă mișc mi-am dat seama că eram înțepenită acolo, nu mă puteam mișca. Cu o forță pe care nu știu de unde am extras-o, m-am ridicat totuși și am mers lângă el.

Andrew începuse să geamă iar mușchii i se încordaseră într-un mod nefiresc, l-am îmbrățișat și i-am șoptit:

-Voi fi mereu aici, nu te las!

-Nu..nu înțelegi? Când sângele tău mi se va răspândi în corp nu voi mai fi conștient de faptele mele. Râse pentru sine. E ciudat că ceea ce ne hrănește ne și dezlănțuie. Sângele nu este digerat ci preia controlul, cerând mai mult.

-Ascultă-mă! Mă prinsese de brațe și mă privii fix în ochi.

-Când nu voi mai fi capabil să raționez, promite-mi! Promite-mi că faci ce îți spun eu! Promite-mi! Spusese cu așa hotărare încât aprobai fără să mă gândesc la ce ar putea cere.

-Da, da!Promit!Andrew ce vrei să fac?un nod mi se pusese în gât în timp ce așteptam răspunsul ce avea să îmi cutremure toată ființa.

-Vreau să mă omori. Spusese pe un ton indiferent, sau poate reținut.

-Poftim?Nu, niciodată! Voi muri cu tine dacă e cazul!

Nici nu apucasem să termin fraza că el se repezise la frumoasa masă din sufragerie și dintr-o lovitură o făcuse țăndări, apoi luând o țepusă cât brațul meu o azvârlise în fața mea.

-Va trebui! Ce voi....aah!nu apucase să termine fraza că ceva parcă îi rupsese oasele, iar spatele i se  înconvoiase  într-un fel inuman. Ce voi deveni nu e Andrew pe care îl știi! Nu are rost! Ai promis!Lacrimi cât bobul de mazăre i se revărsau peste obrajii plini de sudoare, iar fața îi devenise acum ca cea a unui înger, un vampir, un vampir plângând, vampirul pe care îl iubeam.

Simțeam furnicături în ochi, iar lacrimile nu s-au lăsat așeptate, plângeam ca și cum prin lacrimi mi se scurgea chiar viața, iar eu chiar asta voiam, să mor! Să mor acolo cu cel pe care îl iubeam, apoi imagini cu tata îmi veniră în minte. Prima bicicletă, roz cu pampoane, cea mai frumoasă din cartier, ziua când mi-a dăruit colierul mamei, un fir de argint delicat cu un mic diamant agățat de el, în care se reflecta curcubeul. Încet îmi pipăi gâtul, da, era tot acolo...

M-am apropiat de Andrew și luându-i fața în palme i-au șoptit fără vreun regret sau teamă:

-Te iubesc!Te iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni și viața mea fără tine ar fi inutilă și seacă, am încredere în tine, o încredere care dacă îmi va aduce moartea o voi îmbrățișa cu zâmbetul pe buze!Înțelegi?Mă înțelegi, Andrew?

Andrew făcu ochii mari ascultându-mă apoi privii în jos înduioșat, două boabe de cristal îi căzură din ochi și apoi mă cuprinse cu brațele și îmi zise:

-Și eu te iubesc Sabrina!De aceea nu vreau să pățești ceva, mai ales din cauza mea. Abia atunci îmi dădusem seama că el trăsese tepușa și mi-o îndesa în brațe în timp ce se retrăgea cuprins de spasme într-un colț al camerei.

-Nu, te rog, nu!

O doamne, o doamne, dacă exiști, te rog! Te rog salvează-l!

Se aplecase din nou spre pământ și se izbise cu violență de podea, apoi abdomenul i se ridicase rapid și se lipise din nou de podea. Apoi totul fusese cuprins de liniște. Nu știam dacă se terminase totul sau abia acum începea...Am fugit lângă el și fără să am timp să reacționez a ridicat o mână și ma împins spre mijlocul camerei.

-Andrew!Te rog, sunt eu, Sabrina! Îi spusei deși știam că deja îl pierdusem.Lacrimile nu mai conteneau.

Se ridicase purtând pe față o expresie ce îmi era străină și se apropia de mine. Încercând să mă târăsc spre ieșire m-am lovit de ceva. Am pipăit...lemn...ascuțit...țepușele din masă.Inconștient am luat una și am ascuns-o la spate.

Te rog, te rog, nu!

Apoi se repezi spre mine cu ochii roșii de furie și totul parca deveni ceață...

Sabrina trânti jurnalul cu un zgomot surd, apoi izbucni în lacrimi, știa restul, în timp ce Andrew venea cu putere spre ea, ea ridicase țepușa în speranța că el se va opri înainte să se lovescă dar...impactul fusese inevitabil,îi simțise greutatea, apoi un sunet de durere înnăbușită, și el se lăsase moale în fața ei. Nici nu putea privii. Își intorsese capul, apoi se ridicase și ieșise absentă prin tunelul pe care intrase. Apoi  mai știe că fugise prin pădure timp de două zile până un vânător..sau un localnic o găsise mai mult moartă decât vie la marginea unei cascade și o ajutase să se întoarcă acasă.Ultimele pagini ale jurnalului fuseseră scrise la timpul trecut, atunci când ajunsese inapoi acasă, și hotărâse să scrie tot și să nu uite vreo dată cum îl pierduse pe El. De atunci...totul fusese altfel. Tot ce voia era să treacă prin viață ușor și să o sfârșească o dată, ba chiar încercase să se sinucidă de vre-o câteva ori însă Jodes și Katy o salvaseră sau mai bine zis o împiedicaseră.

Dar iat-o acum, aici, citind un jurnal dureros, pentru că ceva se întâmplase și știa că există un indiciu aici,dar nu își dădea seama care...