Atingeri Interzise

Capitolul 6 - Discuții

Dean Wild lovi cu piciorul un balot de fân în grajd. Spumega de nervi. Se plimba de colo-colo, căutând o soluție care să pună capăt miilor de gânduri, dar nu găsea niciuna. Ce era să facă? Cum s-o scoată la capăt? Pe ce parte o dădea, nu era bine. Oftă puternic, iar coastele îl înțepară. Își duse mâna la zona vătămată și încercă să-și oprească respirația cât să nu-l mai doară.

În minte i se desfășura ordinea evenimentelor din birou. Începutul bătăii cu Jared, căderea Aimeei pe podea, vederea lui Christopher în scaun abia respirând. Toate urletele și vorbele grele, însoțite de carul de pumni și picioare. Apariția lui James și a Kendrei, izbucnirea Aimeei. Infarctul lui Christopher...! Nu se îndoia că-i dăduse palpitații mari bătrânului. Asta și voise. Dar acum de ce se simțea vinovat? Până la urmă, care dintre cei doi avea gura mai spurcată? Christopher. Dar care dintrei ei doi era mai nesăbuit? El...

Trecuseră câteva ore bune de la incidentul din birou, iar furtuna răpăia puternic orașul El Paso. Dean mergea dintr-un capăt în altul al grajdului, măsurându-și cizmele de cowboy, dar fără să le vadă de fapt. Se enervă. Până la urmă, ce mama dracului stătea să se macine atât? A zis doar c-o ia de nevastă și gata, nu? Problemă rezolvată. Dar lucrurile nu stăteau chiar așa. Problema era rezolvată din punctul ăsta de vedere. Dar cum rămânea cu încrederea distrusă a Kendrei și a lui Jared? Asta îl măcina teribil. Făcea pariu pe viața lui că dacă s-ar fi pus să doarmă nu s-a fi culcat nici până în zori.

Numai privirea lui Jared îi transmitea pe lângă mânia profundă, decepția imensă către persoana lui. James era și el furios. Dar era normal. Îl privea ca pe un unchi. Se pare că unchiul păcătuise și se atinsese de nepoată. Își frecă fața în ambele palme și oftă. În ce belea mai intrase, Doamne Dumnzeule. Blestemat fie tot whisky-ul pe care-l băgase în el în seara aia. Pe cine încerca să păcălească? Se gândise la Aimee și la trupul ei din clipa-n care o văzuse pentru prima oară după atâția ani. Nu-și mai putuse lua gândul de la ea când descoperise o femeie în toată firea, și nu copila pe care-o lăsase în urmă când plecase fericit cu Marlene.

Situația era complicată. Ba se calma, ba o lua din nou razna. Era conștient că procedase bine spunând adevărul, dar nu știa în ce măsură o făcuse bine. Alesese o metodă greșită, dar intenția fusese bună.

-Dean.

Fusese atât de prins în gândurile sale măcinante, că nu sesizase pașii străini ce se apropiau de grajd. Se întoarse spre vocea care-l strigase.

-Deborah, când te-ai întors?

-În după amiaza asta, Dean, zise ea abia intrând în grajd, cu toate că era udă leoarcă, dar se părea că nu părea să-i pese de acest aspect.

După postura ei, Dean își putea da seama că la ora asta trebuia deja să fi fost la curent cu ultimele noutăți.

-Te-ai distrat? întrebă el neștiind ce subiect să aducă în discuție. Oricare altul, în afara de știrea zilei.

Deborah tăcu preț de câteva clipe și mai merse câțiva pași, parcă analizâd boxele cailor, dar nefiind cu adevărat atentă la ce era în jurul său.

-Da, zise cu jumătate de gură.

Dean simțea că nici ea nu era pregătită pentru un astfel de subiect, dar bănuia că avea nevoie de niște răspunsuri. Răspunsuri pe care numai el le avea.

-Zi-mi ce te apasă, Deborah.

Deborah făcu cale-ntoarsă și se opri în fața lui. Îl privi în ochi. Dean nu citea nici dispreț și nici dezamăgire, ci doar așteptarea de a i se clarifica lucrurile. În acel moment știu că Deborah avea să fie de partea lui. Privirea ei îi striga din toți rărunchii că nu-l va judeca.