Iubire Vinovată

Tot ce e frumos durează prea puțin

A doua zi după majorat m-am trezit ciudat de energică și m-am uitat în dreapta mea și mi-am văzut scumpul, dragul si adorabilul meu iubit cum dormea cu gura căscată și mai avea puțin și se îneca în propria salivă, chiar începusem să mă gândesc dacă să îi arunc un colac de salvare,ceva.. L-am lăsat sforăind și am ieșit tiptil din camera unde am găsit-o pe tanti Irina frecând parchetul de zor. Ca o "noră" model ce eram normal că mi-am prins părul și m-am așezat în genunchi lângă dumneaei să o ajut.

După o zi întreagă de făcut curat, când am ajuns acasă și m-am pus în pat probabil am început să îi fac concurență la sforăit lui Andrei.

A fost totul bine și frumos câteva săptămâni până când am început să mai rărim ieșitul.. *chestie dubioasă*. Eu obișnuită să îl văd aproape zi de zi chiar începusem să simt o anumită frustrare..

Eram cu fetele prin centru și dând dintr-una într-alta m-au întrebat ce e cu mine și cu Andrei, odată cu chestia asta am devenit și mai frustrată având în vedere ca nu îl mai văzusem de vreo 3 zile în care convorbirile noastre fuseseră destul de seci și el mai tot timpul era "la unchiu-său la firmă să îl ajute". Nu mi se părea nimic ciudat că îmi zicea asta zi de zi, nu m-a mințit niciodată până atunci sau cel puțin nu aflasem eu.. după ce l-am sunat și i-am zis să ne vedem și am primit același răspuns m-am bosumflat puțin și mă gândeam in gol.. Cam trecuseră vreo 10-15 minute. Și cum stăteam eu așa, dintr-o dată:

- Andrule, da' ăla nu e Andrei?

Întorc capul și îl văd pe nemernic cu Răzvan și cu încă unu. Zic nemernic că nu era acolo să îmi facă vreo surpriză plăcută.. după câteva secunde de stare de șoc m-am ridicat și l-am strigat pe tot numele, cum făceam deobicei când eram supărată pe el. Ca un bou ce e, s-a prefăcut că nu mă aude și și-a continuat deplasarea liniștit. Cât de mică sunt eu de fel, am prins în momentul ăla o energie in piciorușe.. Când l-am ajuns am început sa țip la el să vină lângă mine, el era pe cealălaltă parte a unei mașini parcate. Imaginează-ți numai un pitic de grădină țipând la o prăjină de om "să vină dracu' odată" și răspunsul să fie:

- Nu vin că mă bați!

După scena asta destul de penibilă si zic destul de penibilă pentru că am dat câteva ture bune în jurul mașinii, am reușit să stau de vorbă cu el față-n față. Dragul de el voia sa fumeze ceva cu băieții și s-a gândit că ar fi mult mai ok să mă mintă, ca nu cumva să mă supere adevărul. Drăcoasă cum sunt de fel i-am zis sa rămână cu băieții lui, m-am ridicat pe vârfuri, m-am lungit cât am putut de mult să ajung să îi dau o palmă, apoi am plecat fără să mă mai uit înapoi.

Nu am reușit să trec peste faptul că m-a mințit, cu toate că era o minciună relativ nevinovată..

Așa s-a sfârșit relația noastră.

Am avut o perioadă mai depresivă în care cel mai mare efort pe care îl făceam să îi răspund cuiva era să dau din cap în semn de "da" sau"nu". După 5 luni de la faza asta..