Din asta am trăit eu în ultimii ani, asta primeam și cu asta mă mulțumeam. Niciodată ceva concret și sigur..
După ce dai un mesaj kilometric, probabil ai văzut și tu că aștepți să ți se răspundă cu cel puțin un mesaj la fel de lung și de dragut și de multe ori se întâmplă, dar clar nu și în cazul meu..
Cred ca era mai bine să îmi răspundă cu "k" .
- Unele fapte au și consecințe, eu mereu ți-am zis că îți vreau binele. Și chiar îmi pare rău că te-am făcut să suferi aiurea..
(Pentru mine a fost ceva de genul *ai avut o data șansa, alta nu mai primești și potolește-te cu sentimentalismele ca mi se face puțină milă*)
- Mulțumesc măcar că îmi deschiseși ochii că nu ar fi trebuit să mă deschid în fața ta..
Dupa asta a continuat o serie de reproșuri încercând sa ne facem mai putin vinovați pentru ce am trăit in ultimii ani, unul din cauza celuilalt.. asta pana la clipa cand am răbufnit si i-am promis solemn ca o sa il las las in pace.
- Nu o sa ma lași in pace.. si stii si tu. Si nici nu vreau sa o faci, ca va fi peste un an sau 10.. tot va fi.
In momentul ala am simțit ca asta era ce voiam sa aud si tot ce aveam nevoie, dar dupa ce am mai citit de vreo 2-3-4-10 ori mi-am dat seama ca la fel de bine poate sa ma si dezamăgească iar. Am riscat de dragul speranței (iar sperante🙄) ca a simțit ce a spus si ca avea intenții serioase.
Si asa am renunțat la gândul unei relații cu altcineva știind ca se termina tot cu gândul la Andrei.. așteptându-l sa vina acasica si sa "vorbim ca oamenii".
A stat cam 3-4 luni plecat, timp in care eu ieșeam din casa doar pana la scoala si in rest stateam majoritatea timpului in casa pentru ca nu am fost in stare sa imi fac configurările de net si voiam sa am posibilitatea sa ii răspund la orice ora. Vorbind cu el asa aiurea a urmat chestia asta:
- Brb, dau cu mopul 😂
- Ce baiat cuminte, numai bun de luat acasă 😂
- Bineînțeles, mereu am fost cuminte.
- Văd ca am fost prea draguta cu tine si ți-o iei in cap
- Hai, hai nu te întinde 😂😘
- Stii ca glumesc 😘
- Nu stiu nimic. Sunt o victima
- Ai fi victima unui viol daca ai fie acasă.
- Doamne, ce rau mi-ar părea! De cand nu am mai văzut si eu o țâță :( de doua saptamâni, nici macar prin bluza, ca nemțoaicele astea n-au 😅
- Saracutul 😂😂
- Trebuie sa ma consolezi grav cand ajung acasă
- Asta daca nu mi-o ia iubi inainte
- Nu, nu. Promit.
Pentru ca da, cand avea iubita cand a plecat din tara si m-a facut sa fiu ferm convinsă ca ea dispare din peisaj curând si noi o sa trăim fericiti pana la adânci bătrâneți..
I-am dat mesaj intr-o zi si nu mi-a răspuns imediat, adică nici macar in aceeași zi:
- Mda.. atunci voiam sa iti spun ca mi-e cam putintel dor de tine, ca si acum pe de altfel. Sper ca ai mâncat bine si ca esti bine si sper ca acum dormi liniștit, tampitule. Imi lipsești.
- Nu mi-a dat colegu' net.. mortii lui, deaia nu am mai intrat [...]
- Siii mersi ca imi raspunsesi la mesajul dragut pe care ti l-am dat, esti minunat.
- Ce mesaj? Nu primi nimic.
- Ultimul de ieri, martalogule.
- Si tu imi lipsești, doar ca eu nu recunosc. Parca nu ma stii 😈
In fine, cu glumițe, cu un "imi lipsești" din cand in cand au trecut lunile si eu așteptam sa ajungă acasă si sa vorbim, sa ne împăcăm si sa fie totul bine si frumos.. Si sa se țină de promisiune.. si sa fiu prima persoana pe care o anunța cand ajunge acasă si pe care o vede.
Era o dupa amiaza dintr-o zi aproape de weekend, joi sau vineri si eram in stația de autobuz cu prietena mea Iulia si ploua torențial. Ne-am băgat cu copertina unui magazin din stație si așteptam autobuzul, eu am scos telefonul din buzunar ( dupa ce am reușit sa imi fac intr-un final configurările de net) si am intrat pe Facebook sa văd daca e Andrei online si era:
- Ce faci dragule?
- Uite la o plimbare prin mall cu Razz.
ERA ACASĂ SI NU MI-A SPUS!
Nu mai stiu exact ce am vorbit sau daca am mai vorbit atunci, stiu doar ca eram cu psihicul la pământ si ca nu mai voiam nici macar o explicație. Cand am ajuns acasă am căutat-o pe Facebook si am văzut ca postase o poza cu ea si cu trandafiri in brate in dimineata aia..
Nu ți se pare ciudat ?! Cum o singură persoană, care a însemnat lumea întreagă pentru tine, printr-un singur gest, o simplă frază, o anumită atitudine de moment te poate face să urăști din tot sufletul tot ce iubeai la persoana respectivă și te face să te ferești de contactul cu alți ochi pentru că te-a făcut să suferi.. O singură dezamăgire te face să nu mai speri, un singur moment pe care l-ai așteptat sperând că o să fie "acel moment care va schimba tot" a schimbat tot, dar nu în felul în care voiai să o facă.. Și acum ești singură, nu vrei să mai știi nimic de nimeni și stai numai tu cu gândurile tale și suferi și taci și nu poți face nimic să nu te mai simți așa, o ieșire la o cafea nu schimbă nimic, poate doar îți amintește gustul cafelei făcute de el în diminețile târzii. Și totul devine un calvar, orice pas, orice lucru mărunt făcut la întâmplare într-o zi ca oricare alta îți aduce aminte de câte ceva care te duce cu gândul la el și ai vrea să dai timpul înapoi și să nu faci greșeala care te-a adus în starea asta, care a făcut din ceva, ce putea fi o mică dezamăgire, o cădere într-un loc din care nu mai știi ce să faci ca să scapi.. Îți auzi vocea răsunând ca un ecou spunând o expresie la care ai așteptat un răspuns și te-ai ales decât cu o îmbrățișare plină de milă a tăcerii.. Nici lacrimile vărsate, nici o îmbrățișare care spune cald, mințind, că totul va fi bine nu te mai liniștește. Rupturi de amintiri te țin captivă în întunericul ăsta infinit și alergi în căutarea unei ieșiri și tot ce faci este să te împiedici și să te lovești de aceleași amintiri a unor ochi căprui ca o pădure uscată într-un apus de noiembrie, ale unei voci care obișnuia să te alinte, să te tachineze, să te supere ca apoi să te împace.. Asta simțeam.
