NEPREVĂZUT

Capitolul 12 : De Crăciun🌲❤

  Sunt inconjurata de-o lumina stralucitoare. Ma orbeste. Dar unde sunt? Cum am ajuns aici? Am continuat sa merg pe-un coridor cu peretii la fel de albi precum lumina ce ma invaluie ., pana ce am ajuns in fața unei masive usi din mahon, de doua ori cat mine.  Mijlocul e faurit de  o multitudine de... cristale? Da, o mulțime de pietre pretioase ce-mi iau mințile. Mi-am facut curaj si am pasit sfioasa, mai ceva ca un copil cand paseste pentru prima data in clasa I, ignorand splendoarea acesteia. Am ramas complet perplexa.
  Sunt in gradina vechii mele case. Cand eram inca o familie obisnuita si fericita. Imi amintesc partea asta de parca s-a intamplat ieri. Am inceput sa ma plimb printre florile ce imprejmuia totul din jurul meu si desi nu am niciun habar de cum am ajuns aici, nu-mi pasa decat sa vad daca ce era in capul meu acum e chiar adevarat. Am mai mers putin pana ce am ajuns la parcela cu trandafiri ai mamei, care imi imbatau narile cu parfumul lor. Si gandurile mi-au fost confirmate. Era ea... chiar aici... exact asa cum mi-o amintesc. Mama!

-Mama? Am soptit in timp ce am luat-o la fuga in brațele sale ca un copil ce alerga nerabdator sa-si desfaca cadourile de Craciun. Chipul ii este alb ca laptele si privirea blanda, dragastoasa, iar parul sau matasos nu si-a pierdut stralucirea. Rochia sa lunga si alba ii pune-n evidenta corpul sau suav si ii ofera alura unui glorios inger de lumina. Parca eram intr-un basm, iar ea era Regina mea.

-Buna, scumpa mea! Spuse si mi-am simțit imediat ochii impaienjeniti de lacrimile cum asteapta
sa dea buzna afara.

-Mama? Ce... dar cum?!

-Shh, draga mea! Ma intrerupse ea oferindu-mi o imbratisare calduroasa. Pot sa mor fericita acum. Nu-mi mai trebuie nimic. Ne-am asezat pe banca unde obisnuiam sa ne petrecem dupa-amiezile de vara, cand il asteptam pe tata sa vina de la munca.

-E o amintire, iubito! Mai ti minte? Ma intrebade schutand un zambet larg.
-Mhm..am inganat eu imediat ce am reaizat.
Tocmai ce venisem de la scoala.suparata ca nu am fost aleasa sefa clasei. Mi se pare atat de banal acum... eram clasa a 6-a... si tin minte ca am inceput sa plang, dar tu m-ai vazut si ai venit langa mine.  Am zis eu in timp ce mi-am sters lacrimile.
  -Mai sti ce ti.am zis? Interveni mama.
Am aprobat repede din cap si am zambit.
"Este greu pe moment, puiule, dar mai tarziu nu va mai conta atat de mult! In viata nu castigi mereu! Continua sa muncesti pentru visele tale si ai sa vezi ca intr-o zi vei fi fericita inainte sa realizezi." Cuvintele tale inca mi se deruleaza in minte precum un filmulet. I-am zis eu facand-o sa chicoteasca.
Mama, imi pare rau...trebuia sa vin la tine in loc sa-l ascult si sa raman acasa. Este numai vina mea!
Ea m-a imbratisat si mi-a rodicat capul pentru a o privi-n ochi.
-Nu te invinui, scumpo! Toate au un curs. Lucrurile se intampla de la sine, dar nu uita: nimic nu e intamplator. Eu sunt impacata acum. Multumita tie s-a facut dreptate! Vorbele sale parca imi ungeau ranile cu cele mai rafinate balsamuri, dar tot nu mi-am putit abtine lacrimile.
  -Dar te-am pierdut mama! Nu mai esti cu mine... mi-e dor de tine, de parfumul tau, de atingerea ta... imi lipsesti!
-Oh, iubito! Niciodata nu ma vei pierde! Sunt chiar aici! Zise lipindu-si palma de pieptul meu. Cata vreme tu vei fi bine, eu voi bate alaturi de ea.
Mi-am ridicat privirea imediat ce m-a sarutat dulce pe frunte, dar reflexia sa se evapora incet incet precum un miraj intr-un desert.
  -Mama?! Mama, nu pleca...nu ma lasa iar! Am strigat intinzandu-mi mana spre ea, dar aceasta doar imi zambea.
  -Nu uita ce ti-am zis! Asta a fost tot  ce-am mai auzit inainte ca ea sa dispara cu totul si o data cu ea,  am cazut din nou prizoniera in bratele singuratatii. Iubirea si linistea a fost inlocuita iarasi de ura, tristete si frica... sunt singura...