Alaska

1.01.2016

Stau acum singură pe o bancă, dintr-un parc despre care nici măcar nu știam că există așa aproape de casa în care locuiam deja de 10 ani.
Totuși, toate acestea aveau să se schimbe odată cu moartea tatălui meu.
Nu aveam idee ce urma să se întâmple acum, aveam multe întrebări, dar nu era nici una legată de viitorul meu.Absolut toate întrebările mele aveau legatură cu faptul că, deși mama mea nu pare foarte afectată de moartea omului pe care se presupune că îl iubea, vrea să ne mutăm in alt oraș, altă țâră și alt continent.
Așa se face că, azi, la o săptămână după înmormântarea tatalui meu, mama mi-a spus că trebuie să plecăm în cealaltă parte a planetei, America, California, San Francisco, mai exact.
Așa am ajuns aici, plângând fără sa fiu întradevăr sigură daca plâng pentru că mama l-a uitat așa repede sau pentru ca eu l-am uitat așa repede.
În ciuda faptului că nu aveam o relație foarte strânsă cu el in ultimul timp si chiar ajunsesem să detest felul lui de a fi, îmi doresc să pot plânge pentru el, pentru amintirea celui ce a fost odată.
Scârțâitul leagănului de lângă mine îmi întrerupe șirul gândirii, făcându-mă să realizez că deja se lăsase frigul specific iernii, iar soarele se ascundea după linia orizontului incet.
Decid să merg acasă, așa că mă ridic de pe banca [,] care, pentru câteva ore, mi-a ascultat gândurile și s-a înecat în lacrimile mele, și pornesc încet spre casă, cu gândul de a mă apuca să îmi strâng hainele.
După aproape zece minute de mers ajung. Descui ușa și intru, îmi dau geaca jos și traversez holul care, la un moment dat, când abia învățasem că mersul la grădiniță este obligatoriu,cu câteva exceptii mărunte, părea nesfârșit ajungând în bucătărie, unde mama învârtea absentă într-o oală.
-Hey, ce faci? întreb eu așezându-mă la masă.
-Oh, Alaska, începeam să mă îngrijorez, spuse ea oprind focul și își trase un scaun lângă mine.
-Mama, pot să te întreb ceva? intreb eu gata să port o discuție serioasa cu ea.
-Sugur scumpo.
-De ce plecăm?
-Alaska, e mai complicat decât pare.
-Mama am deja 15 ani, știi că aș înțelege, spun deja mai curioasă decât când am început conversația.
-Scumpo, nu vreau sa ma urăsti sau ceva, dar eu si tatăl tău urma să divorțăm, cu câteva luni în urmă am aflat că mă înșela, așa că am făcut ce trebuia. Am depus actele de divorț și am căutat să-mi refac viața. Îmi pare rau, dar acolo am un iubit și se pare că o să locuim cu el.
Șoc. Asta era tot ce simteam în momentul ăsta. Nu-mi venea să cred că nu mi-au spus de divorț sau de iubiții lor. Mă simțeam trădată.
-Nu pot sa cred ca nu mi-ați spus! am țipat la ea, toate sentimentele mele se transformaseră în furie.
-Credeam ca așa e mai bine pentru tine! spuse ea nervoasa ridicându-se de la masă.
-Dar după? Chiar și după ce mi-ai zis că ne mutăm ai continuat să ți secret faptul că o să locuim cu un străin!strig ridicându-mă și eu cu o lovitură puternică în masă
-Aveam de gând să-ți spun!
-Când? Când eram în avion sau când mă trezeam cu un tată nou?
-Du-te in camera ta Alaska, a spus asezându-se ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am ieșit din bucătărie trântind ușa si am urcat în fugă scările pana în camera mea.
Urmatoarele două săptămâni le-am petrecut împachetând, timpul trecând pe lângă mine mai incet ca niciodată, dar ziua cea mare a venit însfârșit, astăzi plec din țara mea natală, cu scopul de a începe o nouă viață, departe de amintirea tatei.
După un zbor nu chiar relaxant de 12 ore am ajuns în însorita California.
Am ieșit din aeroport și deja iubeam locul ăsta. Soare, clădiri înalte, plaje aglomerate, cluburi de noapte, tipicul "Vis American"
  Taxiul a parcat în fața "casei". Locul asta arată ca un palat, cred ca o să mă pierd doar până în fața ușii de la intrare. Curtea era imensă, o alee pavata cu mici pietricele ducea la intrarea în vilă, având flori de toate felurile și culorile pe ambele părți, in spatele florilor era gazon.
Casa era albă, cu un perete de sticla, prin care nu se vedea înăuntru, dar eram 100% sigură că din casă se vedea exteriorul.
Dacă curtea arăta așa, interiorul casei era cu adevărat spectaculos.
Când intrai în casă, în partea stângă era livingul, mobilat modern, în nonculori, canapeaua era neagra, la fel ca cele două fotolii. În fața acestora era un covor alb imaculat si o măsuță de sticla.
Televizorul uriaș, despre care puteam să pun pariu ca are diagonala mai mare de doi metri, era asezat pe perete, în stânga sa aflându-se o bibliotecă gigantică plină cu cărți care se termina aproape de peretele de sticlă. Acolo era amenajat un spațiu de citit, facut dintr-un fel de scaun care semăna cu un fotoliu negru, o lampă (probabil pentru când stai să citești până târziu) și o pătură albă care părea foarte pufoasă așezata pe scaun.
În partea dreaptă a livingului se afla un fel de "dining room", tot spațiul fiind deschis (livingul si dining roomul).
Omul ăsta are ceva cu sticla, gândesc eu observând o ușă de sticlă care despărțea bucătăria de locul de luat masa.
În timp ce inspectam spațiul, am observat un bărbat la cam 45 de ani coborând scările.
Acesta vine spre mine, oprindu-se în fața mea.
-Alexander Blake, presupun că tu ești Alaska, mama ta mi-a povestit despre tine, spuse el întinzând mâna spre mine.
-Dap, eu sunt Alaska, spun eu răspunzând gestului lui.
Alexander pare un om de treabă, prima mea impresie despre el este mai mult decât bună.

Asta e prima mea carte, imi pare rau daca nu e prefecta, dar sper sa va placa.