Alaska

2.

 După ce am întâlnit restul găştii din care făceau parte Derek şi Eol, am plecat toţi la cafeneaua de peste drum. Ne-am aşezat la o masă mare, de 8 persoane si am primit meniurile.
 Cafeneaua era mare, decorata cu stil, in culori simple, mare perte din mobila fiind din lemn de un maro inchis, in timp ce peretii erau albi, iar podeaua dintr un lemn foarte deschis la culoare.
  -V-aţi hotărât? întreabă o chelneriţă care părea foarte politicoasă.                  

  -Da, spune Erik, un băiat şaten, cu ochi căprui, cu câţiva centimetrii ma scund decât Derek, dar la fel de bine făcut, toți băieții erau.

 -Două latte cu cocos, două cu caramel, două ciocolate calde şi două  expresso, a zis repede Eva, o blonda cam cât mine de înalta, cu ochii verzi.

 -Ok, altceva?

 -Nu, mulţumim, răspunde Mike, un tip brunet, cu ochi negrii ca smoala.

 -Şi, Alaska, de cât timp locuieşti aici? întreabă Dean încercând să facă conversaţie, Dean era fratele geamăn al Evei, deci arăata cam la fel.

 -De vineri, răspund simplu.

 -Wow, şi când ai avut timp să înveţi Limba, vorbeşti aproape perfect, spune usor surprinsă Amalia, o fată satenă cu ochi caprui, puţin mai scundă ca mine.

 Ne-am continuat conversaţia în jur de douăzeci de minute, până când a venit comanda noastră.
Am mai stat aproximativ o ora, am plătit şi ne-am ridicat.
 Am ieşit pe uşa cafenelei pe care, din câte am înţeles, noii mei prieteni o vizitau destul de des.      Mi-am condus prietenii până în curtea liceului, unde îşi parcase maşinile, apoi am dat să plec spre casă pe jos. Mergem încet gândindu-mă  că ziua astan-a fost chiar aşa de rea pe cât mă aşteptam. Prinsă în gânduri nu mi-am dat seama când o maşină a oprit lângă mine pâna când i-am auzit claxonul sunând puternic.                                                                                                                            -Hey, Alaska, vrei să te duc eu până acasă? era imposibil să nu recunosc acea voce, Derek.              -Ahm, sigur.De ce nu? spun puţin ruşinată.                                                                                                               Am urcat în maşină şi mi-am pus centura în timp ce Derek apăsa acceleraţia. Drumul a fost tăcut, singurul lucru care spulbera tăcerea fiind indicaţiile venite din partea mea. Vocea mea era ușor tremurândă. Nici măcar nu înţelegeam de ce am emoţii, adică, e doar un om.                               Un băiat, mi-a reamintit conştiinţa mea.                                                                                                                       -Merci că m-ai adus, spun la fel de timid.                                                                                                                   -A fost plăcerea mea, Alaska. Uhm...crezi ca pot avea numărul tău? puteam să jur că am auzit tremurul din vocea lui 

  -Da, sigur. Toată situaţia era tensionată într-un fel ciudat, pe care nu l-am mai simţit până acum.
  Mi-a întins telefonul lui, mi-am notat numărul, iar după ce m-a sunat ca să am şi eu numărul lui, am coborât din maşină.

  Am intrat în casă respirând rapid şi am fugit în cameră fără să le spun nimic părinţilor mei şi m-am trântit în pat. Nu ştiu cât timp am stat aşa, jumătate de oră, poate o oră şi nici la ce m-am gândit în timpul ăsta. Poate m-am gândit la faptul că încep să mă îndrăgostesc de Derek sau la faptul că totul în jurul meu se schimbă, iar eu simt că nu pot să ţin pasul. Nu pot să in pasul nici cu sentimentele mele, toate se învârt constant în mintea mea, totul se întâmplă ca într-un film dat pe fast forward. Şi nu mă refer acum doar la sentimente, toată planeta se învârte mai repede decât pot eu suporta, sau, uneori, e total inverseu mă mişc prea repede şi tot restul lumii se mişcă prea încet.                                                                                                                                                              Sunt eu oare singura care simte asta? Trebiue să mă simt aşa? Şi dacă e normal, există vreo cale să evit asta? Pentru că urăsc orice ar fi chestia asta.                                                                                                Nici nu mi-am dat seama că am auzit-o pe mama chemându-mă la masă şi coboram scările. Restul serii e în ceaţă, ştiu că mi-am făcut temele, dar nu ştiu la ce, ştiu că am fost prinsă în gânduri, dar nu-mi amintesc despre ce.

Mă trezesc brusc, neştiind când am adormit sau de ce.Aud zgomote de jos şi fug să văd ce se întâmplă. Am coborât scările în linişte, dacă asta era o ceartă, trebuia să aflu motivul. Pentru prima dată înviaţa mea, instinctul meu a avut dreptate. Mama şi Alex se certau în bucătărie.

  -Nu putem să îi spunem acum!Am spus că o să îi zic când face 16 ani! spune mama 100% sigură pe ceea ce zice.

-Dacă nu începe acum, o să moară până la sfârşitul anului, ştii bine că ei se apropie şi ea trebuie să se poată apăra! ţipă Alex înapoi.

 -NOI o putem apăra! Mama este nervoasă. Săracul Alex, am gândit.

-Vrei să o urmăreşti la şcoală?! Sau când iese cu prietenii? Nu o poţi apăra la nesfărşit şi ştii asta! Ei sunt peste tot şi nu o vor scuti de pedeapsă doar pentru că e într-un loc public!

 Discuţia lor mă deruta din toate punctele de vedere. Simţeam că vorbesc despre mine, dar nu ştiu la ce se referă. Am vrut să intervin, dar ceva din mine m-a oprit. De ce să ntervin când aş putea să cercetez singură? Cu siguranţă ar minţii, sau s-ar preface că am auzit greşit.

Am aşteptat ca ei să se aşeze pe locurile lor la masă şi apoi intru prefăcându-mă că nu am auzit nimic. Chiar dacă nu auzeam cearta, aş fi stiut ca ceva s-a întâmplat între ei; atmosfera era aşa tensionată ca o puteai tăia cu cuţitul.

 -Şi, mama, ce se auzea mai devreme?

-Nimic scumpo, doar am scăpat o tigaie...peste mâna lui Alex.

  Mda, cum am zis, minciuni, dar trebuia să destind atmosfera cumva...şi tocmai am eşuat pentru că după intervenţia mea nimeni nu a mai scos vreun cuvânt. Am mâncat cât am putut de repede, am fugit în camera mea , m-am îmbrăcat simpu, doar cu o pereche de blugi negrii cu talie înaltă, un tricou alb şi o geacă de piele. Am coborât scările repede şi m-am încălţat. Exact când am ieşit din casă am primit un mesaj:

 "Sper că nu ai plecat încă, intr-un minut sunt la tine. Te duc eu.XoXo -Derek"

  Un zâmbet discret mi-a apărut pe faţă când maşina lui a parcat în faţa casei , dar nu a durat mult pentru că mi-am dat seama că rămăsesem blocată în acea poziţie câteva secunde, până când a claxonat. 

 M-am urcat în maşină, l-am salutat, iar el a pornit motorul plecând spre şcoală.

Şi dupa un secol şi jumătate am postat şi eu. Am fost super ocupată cu şcoala şi n-am putut să scriu, pe de altă parte am luat 11 note în 5 zile.