Sub spirit (În Curând)

Capitolul 2- Începutul

     „Dacă este un spectacol mai măreț decât marea, acesta este cerul, iar dacă există vreun spectacol mai măreț decât cerul, acesta este interiorul sufletului." - Victor Hugo  

     De mai bine de jumătate de oră stătea în stație, chiar sub refugiul de plastic, pentru a se proteja de stropii de ploaie, ce parcă îi calmau sufletul agitat, cu fiecare sunet, ce răsuna, asemeni unu gong, în contactul cu suprafața transparentă.

     Zâmbi vag, ușor mulțumit de vremea de afară, ce îi alina gândurile furtunoase, inventariate în minte de multă vreme. Dacă nu ar fi trebuit să ajungă la locul de muncă, ar fi sărit chiar acum în balta din fața lui, ar fi înaintat, fără reținere, doar ca să simtă mărgelele de apă cerească pe chipul său.

     Îi plăcea ploaia, chiar și atunci când aceasta se transforma într-o furtună cu tunete și fulgere. Când era doar un copil, cu suflet curat, fără griji și fără responsabilități, ieșea în fața blocului, singur, exact în momentele în care apa curgea cel mai tare din cer. Se avânta sub copacii plantați pe stradă și îi scutura cu putere, pentru ca stropii de pe frunzele mari să cadă brusc în capul său. Și acum, la vârsta de douăzeci și patru de ani, putea simții plăcerea ce i-o dădea acel gest. Se simțea eliberat de toate măștile, de parcă ar fi fost singurul om de pe această planetă. De fiecare dată își imagina că prinde aripi mari și albe, care îl ajutau să își ia zborul, să plutească spre locurile iubite de sufletul său.

     Avea în jur de zece ani atunci când făcea asta. Se imagina un super-erou, ce salva situația de fiecare dată, de personajele, imaginare, răufăcătoare. Cu aripile albe și un costum albastru, precum cerul, cu ghete mari și negre, care îl ajutau să sară peste clădiri și peste apele mari, toate asortate cu masca de aceeași culoare ca și echipamentul, ce-i ascundea fața ca să nu fie recunoscut de cei răi.

     Acum însă, nu se mai putea juca, nu se mai putea imagina un super-erou și nici nu mai avea posibilitatea de a-și crea aripile albe. Trebuia să fie tare și cu capul pe umeri, deoarece familia sa avea nevoie de el. Joaca nu mai era de mult o activitate pentru mintea sa, de fapt nu se mai jucase deloc din momentul în care mama sa a căzut la pat.

     Se simțea folosit, dar nu de familie, ci de soartă. Acum, în loc să își caute o iubită, cu care să conviețuiască, pe care să o iubească și cu care să fie fericit și împlinit, el trebuie să muncească pentru a putea plăti medicamentele părinților și salariul Emunei, femeia ce îl ajuta la îngrijirea mamei sale.

     Câteodată își simțea puterile ajunse la limită, avea impresia că nimic nu mai este bine și că viața sa nu are nici un fel de rost în această lume. Era conștient că ceilalți aveau nevoie de el, că fără ajutorul său nu puteau să plutească deasupra apei, dar cu toate acestea, simțea necesitatea uriașă de a lua o gură mare de aer, simțea nevoia de o pauză, care să-i ajute sufletul să ducă această bătălie, și cerința corpului său de a se odihni, măcar câteva zile, pentru a-și încărca bateriile.

     Nu se va întâmpla, din păcate! se gândi trist. Nu avea cum să îi părăsească mai mult de o zi, deoarece nu se puteau descurca deloc fără el. Tatăl său nu era chiar într-o perioadă de sănătate foarte bună, inima fiindu-i foarte slăbită, mama sa se afla la pat, paralizată de mai bine de zece ani, iar Emuna nu avea cum să-i îngrijească singură, cu toate că făcea foarte multe pentru ei, deoarece avea și ea o vârstă, iar forțele sale începeau să fie limitate.

     Expiră aerul rece al dimineții și făcu doi pași, ieșind astfel de sub refugiul de plastic, pentru a vedea dacă nu cumva se apropia mașina companiei, în care își petrecea zilnic mai mult de opt ore. Răsuflă ușurat imediat ce o zării la intersecția din colțul străzii, oprită la semafor, așteptând să treacă pietonii pe trecerea marcată, dar nu deoarece stropii mici îi deranjau vederea, ci pentru faptul că, imediat ce și-a privit ceasul de pe mână, dăruit de mătușa sa, de ziua lui, a realizat că a întârziat la serviciu, mai mult de jumătate de oră. Nu era vina lui, de-ar fi fost după el ar fi ajuns mai repede la birou, căci știa cât de exigent îi era șeful, dar în ziua aceea, parcă cerul se dezlănțuise, aducând potopul pe pământ, îngreunând astfel circulația din oraș.