Sub spirit (În Curând)

Capitolul 4- Începutul

     ,,Fiecare loc de pe Pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un gram de iubire ca s-o intelegi"- Nicolae Iorga

     Trecuseră trei zile de când nu mai fusese la o plimbare, cu adevărat relaxantă. Iubea sa cutreiere pădurea din spatele casei, în care acum locuia singur, deși pentru puțin timp. De mic copil, de fiecare dată când intra în aria copacilor înalți și bătrâni, inspira mireasma proaspătă, ascultând vuietul dintre frunzele verzi, acompaniat de ciripitul melodios al viețuitoarelor zburătoare, ce își duceau viața în interiorul naturii.

     Se ridică cât putu de repede din pat, aruncând cu greutate pătura,  undeva într-un colț, întinzându-se atât cât îi permitea bandajul. Se decise să pornească la drum, hotărât să mai încerce o dată, imediat ce se echipa corespunzător pentru o astfel de drumeție.

     Ieși în picioarele goale în fața casei, căutându-şi pantofii. Iarba umedă și rece îi atinse pielea sensibilă a tălpilor, trimițându-i fiori în tot corpul, simțind cum pielea i se umple de punctulețe mici, ridicandu-i-se parul pe mâini odată cu acestea. Adora cu adevărat aceasta senzație! Îi plăcea sa se simtă unul cu natura, sa atingă părțile sacre ale acesteia și să treacă prin toate comorile ei, pentru a o descoperii.

     Avea trei luni de concediu medical, acordat după urâta accidentare la locul de muncă. În acea zi fusese trimis pe teren, să investigheze avariile clădirilor, survenite în urma ultimelor cutremure. Ceruse de la muncitorii ce se ocupau de reabilitare o scară. Voise să vadă cât de mare era crăpătura centrală de pe clădirea istorică, pe care trebuiau să o repare, să o măsoare, pentru a fi sigur ca ceilalți nu au greșit.

     De îndată ce a ajuns în punctul cel mai înalt, scara a cedat, rupându-se în două, iar astfel Admon își pierduse stabilitatea, căzând peste sacii plini cu materialul pentru ciment.

     Se alesese, atunci, cu câteva zgârieturi și vânătăi, o mână su două coaste fisurate. S-a bucurat atunci când a aflat că nu pățise nimic mai grav, chiar dacă îi părea rău că nu mai putea să se ocupe de clădirea istorică avariată.

     La o săptămână de la urâtul accident,  s-a hotărât sa lase orașul în urmă, chiar și pentru puțin timp, ca să nu fie tentat să se întoarcă la muncă în starea în care se află, refugiindu-se la țară, acolo unde putea sa profite de momentele benefice, în plină natură, așa cum își dorise de multă vreme.

     Deși se mișcă cu greutate, nu putea sa nu se urnească din loc. A stat trei zile în casă, mai mult în pat, așa cum i-a recomandat medicul, dar nu mai putea sa rămână intre acei pereți. Se simțea fără aer, iar dacă mai avea să stea și cinci minute fără să simtă adierea vântului, avea impresia că se va preface în pulbere, iar zidurile casei, făcute din piatră de râu, se vor strânge în jurul său, până îl vor face unul cu ele, lăsându-l să moară înainte de vreme.

     Avea nevoie de activitate. Energia din corpul său bolnav cerea acest sacrificiu, făcându-l să nu mai aibă nici cea mai mică fărâmă de stare în acel loc.

     Își duse o mână la coastele rănite, sperând ca durerea să se estompate pana va ajunge la marginea pădurii. Voia neapărat sa analizeze zona, până în cel mai mic detaliu, pe care n-o mai văzuse din copilărie, din perioada în care își petrecea vacanțele de vara la bunici.

     Își aminti cu drag de acea vreme, când fusese doar un prichindel, cu obraji trandafirii, ochii mari și clari, lipsiți de grijile oamenilor mari. Pe atunci, când era întrebat de adulți, ce voia să se facă când va ajunge mare, răspundea mereu cu un singur cuvant: ,,pădurar", fără să mai adauge de ce. Nu știa nici atunci, nici acum adevăratul răspuns. Pe atunci, voia doar să își vadă mămica zâmbind, în momentul în care îi dăruia flori din pădurea lui. Se gândi de multe ori cum ar fi să salveze copacii de hoții răi, dar în timp, dorința copilărească i  se transformă în alta. Așa a devenit arhitect.