¤ EVADAREA ¤

Acea noapte

Era întuneric, pătura neagră a nopții deja se așternuse lăsând doar mica lumină ce ieșea din ferăstruia spartă, iar eu stăteam acolo prinsă în prăpastia propriilor temeri, micul pod nu fu niciodată așa pustiu, cutiile de cărți pline de praf care obișnuiau mereu să stea pe aici colo au dispărut, mereu am vrut să le deschid, să le răsfoiesc, să le înțeleg măcar o dată, pentru bunicul erau o comoară mereu îl prindeam cu nasul într-o carte cu ochelarii cei rotunzi și mari ai lui care mă făceau să schițez un zâmbet de fiecare dată, serios chiar arăta haios, pe atunci nu înțelegeam ce e așa captivant în cărți să citești fiecare literă după literă, cuvânt după cuvânt, pagină după pagină.Acum e prea târziu. Stăteam în nenorocitul ăla de colț plin de pânze de păianjen care îmi dădeau trimurici pe tot corpul, de mică am o fobie de la insectele mici și dezgustătoare la care mă făceau să țip ca disperata cănd vedem unul la cel mult un metru de mine. Ochii îmi erau roșii, fața îmi era palidă iar la încheieturi aveam niște tăieturi adânci și urâte, Cine a făcut asta cu mine?, Cine m-a adus în halul ăsta?, De ce mă doare?, doare cuvăntul ăsta e sinonim cu trădare, ură,nenorocire, moarte. De ce moarte? De ce când ne doare plângem? Lacrimile îmi curgeau una după alta pe obrajii mei, da pe obraji, acei obraji rumeni care îi săruta mama după fiecare poveste de noapte bună. De ce îmi citea povești? De ce îmi săruta obrajii? Mama subînțeles ca cea mai dragă ființă de pe pământ,De ce e cea mai dragă ființă de pe pământ? pentru mine ea era lumina, lumina care îmi lumina viața. Cum lumânarea care arde, la un moment se stinge. Acum viața mea e un întuneric, întunericul ce te poate distruge în cele mai chinuitoare încercări. Cum leopardul înhață nevinovatele gazele din savană și mâncându-le cu poftă, ascuzând tot ce a m-ai rămas din biata gazelă mai apoi. În această poveste eu sunt precum gazela mică, lipsită de putere, neavănd un loc unde să mă ascund, sunt o pradă deschisă gata să fiu înhățată . Ciudat nu. Ciudată sunt eu, mereu am fost așa. Rănile îmi sângerează tot mai mult, iar rochia ce mi-a dat-o unica și fosta mea prietenă a devenit din albă una cu pete roșii, nu îmi pare rău, uram rochia aia. Cică prieteni pe viață. Mă amuză replica asta, iar cel mai mult e că oamenii își fac prieteni doar pentru ochii lumii. Chiar e atât de important ce crede lumea? De ce oamenii care nu sunt ca toți sunt dați la o parte? Aveam 5 ani când mi-am primit primul animal de companie era un cățeluș atât de drăguț, îi spuneam toate poveștile pe care le știam, mergeam la vânătoare de zâne împreună și chiar făceam baie mereu se bălăcia și mă făcea să râd în hohote asta până când s-a întâmplat accidentul, vecinul ăla cu mustață și cu corp de mutant l-a strivit cu mașina. De ce oamenii sunt așa răi?,De ce a făcut asta inenționat? Voi fi și eu așa? Prea multe intrebari, mă i-a cu somnul, m-ă întind pe lemnul rece ce scârție, acel scârțâit nu-l voi  uita niciodată, mereu când mă ridicam în podul sumbru a casei îmi plăcea să țopăi și să dansez, nu am dansat de mult timp. De ce nu am dansat?. Închid ochii și cu încetul încetul cad brațele cumplit a întunericului din fața ochilor. Sunt Abby......
Voi găsi oare un răspuns?

--------------------------------------

O carte nouă, chiar sper să vă placă...