Tricoul pe care îl luasem pe mine nu arăta destul de bine, nici evenimentul de azi nu era prea fericit, nici eu nu eram fericită, nici Rita nu mă mai căutase, nici mama nu mai vorbea cu mine ca înainte. Nimic nu mai mergea bine. Azi era concertul lui Justin. Era ziua în care o să-mi amintesc tot ce s-a întâmplat între noi și probabil ziua în care o să-l văd pentru ultima oară. Am lăsat expresia tristă ce-mi stătea pe față de-o parte, și am ieșit din apartament în speranța că ziua asta va fi măcar puțin fericită. Fiecare pas îmi diminua șansele de a mai fi tristă. Mă duceam spre hotelul lui Justin, iar momentele când îi vedeam chipul angelic mă bucurau de fiecare dată. Cu ocazia concertului, parcă orașul părea mult mai aglomerat ca de obicei. Era mult mai multă lume grăbită să ajungă unde trebuie, mașinile circulau mai des decât de obicei, iar sunetele întregii monotonii era asurzitor. Cu toate acestea, îmi vedeam de ale mele. Imediat ce am intrat pe ușa hotelului, am urcat scările într-un ritm alert, de parcă m-ar fi alergat cineva. Dar nu mă alerga nimeni. Eram doar eu, cea care alerga momentele de fericire alături de el, probabil fiind ultimele. Ușa era închisă. O priveam cu o tristețe minusculă în ochi. Mă gândeam dacă să intru sau nu. Dacă-l deranjez sau nu...și totuși am intrat. Era în cameră împreună cu managerul său discutând despre concert, despre plecare, din câte am auzit eu. Discuția nu era foarte calmă, dar am îndrăznit să-i întrerup imediat ce privirea lui Justin se îndreptase spre mine.
- Cred că am nimerit într-un moment nu tocmai bun. * spun ținând mâna pe clanță *
- Hai că vorbim mai târziu despre asta, da? Tu ocupă-te de pregătiri. * îi spune Justin lui Scooter, care se îndrepta spre ușă pentru a pleca *
- Îmi pare rău dacă am venit când nu trebuia.
- Stai liniștită.
- Azi se termină totul, nu-i așa? * spun lăsând privirea în jos *
- Totul? Nu mor, dau doar un concert. * zise amuzat *
- Hai că știi la ce mă refer eu defapt. Este vorba de noi.
- Noi? Care ”noi” ?
La auzul spuselor lui, inima mea parcă se sfâșia mai rău decât altădată. Ochii începeau să-mi ardă, lacrimile pornind apoi să curgă pe obrazul meu rozaliu. Își întoarseră privirea spre mine devenind serios.
- Stai așa ! De ce plângi? Nu plânge, glumeam. Sunt un prost, iartă-mă * spune îmbrățișându-mă *
- Eh, uite că nu reacționez prea bine la glume d-astea.
- Te-ai atașat de mine instant.
- Cine nu ar face-o?
S-a dat în spate cu câțiva pași devenind puțin nervos. Nu știam ce spusesem greșit, așa că așteptam o altă reacție mai detaliată din partea lui. Nu-mi plăcea deloc să-l văd supărat, nervos, trist sau în alte stări negative.
- Ți-am spus că aș vrea ca cineva să mă aprecieze pentru ce sunt, nu pentru cine sunt. Nici tu nu poți să faci asta? Speram că tu o să poți, speram...
- Dar pot, te iubesc pentru ceea ce ești tu, pentru felul cum zâmbești și multe alte lucruri.
- Multe alte lucruri pe care ai fi putut să continui să mi le spui dacă spuneai și adevărul, bineînțeles. Ar fi mai bine pentru amândoi să uiți tot ce s-a întâmplat și...nu știu, doar uită.
Și-a luat mobilul și a ieșit din cameră lăsându-mă singură acolo. Mă simțeam îngrozitor, făcusem o greșeală imensă. O simplă chestie spusă greșit l-a făcut să creadă că-l plac pentru numele și starea lui socială. Nu vroiam să creadă asta, pentru că nu era nici măcar adevărat, dar acum vorbisem mai mult decât trebuia. Gândurile îmi erau răvășite. Am mers acasă, sperând că se va întâmpla din nou ceva bun în viața mea, ceva la fel de bun ca atunci când am reușit să-l cunosc cu adevărat, să văd cum este cu adevărat, nu cum spun majoritatea că este. Rita nu dăduse niciun semn de viață în ultima vreme , iar acum aveam nevoie mare de un prieten care să mă asculte și să mă susțină cu o vorbă bună și ca să mi se îndeplinească și dorința, în timp ce mergeam îngândurată pe stradă, m-am lovit accidental de Rita, care alerga ca o nebună prin mijlocul orașului cu o geantă în mână.
