Prolog

142 12 3
                                    

           Nu stia cum o cheama, poate nu stiuse niciodata . Poate nici nu avusese vreodata alt nume decat cel pe care i-l dadusera satenii . O strigau Iana .Prima data cand ii spusesera pe nume:Ioana, gura ei pocise cuvantul, rapindu-i un sunet...Si ramasese Iana .

         Era singura pe lume si traia in padure . Cateva suflete miloase ii sapasera un bordei , pe jumatate adancit in pamant, a carui intrare era acoperita de rogojini impletite de mainile ei. De altminteri impletitul rogojinilor era unul din felurile in care isi castiga traiul . Un trai prapadit si vai de el . Cu care mai reusea sa treaca si peste iernile in care omatul ii acoperea de tot bordeiul din padure. Si, uite, se faceau la inceputul primaverii,  tocmai sapte ani de cand aparuse, ca din senin, pe ulitele satului, desculta si zdrentuita, o copila slabanoaga si murdara care te privea fara fereala in lumina ochilor, fara a rosti un cuvant, patrunzand in cele mai adanci locuri unde te mana, parca, sa-i dai popas de o clipa s-o vezi si sa te vada in lumina cea mai dreapta...Crescuse langa sat, nu in el !

           Ochii ei halucinati lacrimau de o durere neinteleasa . Se obisnuisera sa nu o ia in seama . O vedeau in fiecare zi batand ulitele laturalnice, acoperita cu zdrente, strangand cu mainile murdare, toiagul cu care se apara de caini...si nu numai . Doar cine se apropia o putea auzi bolborosind vorbe fara sir, litanii patimase pentru un dor vechi sau nou, cine putea sti...?

                       ...Maracini ii crescusera in inima

                       si ochii i se infundasera in orbite

                       de cand ratacise cararea...

                       Cautase o buruiana ,

                       un leac pentru arsura din piept ,

                      si frunze de somnoroasa ,

                      pentru gandurile care iteau  limbi despicate

                       si iar ratacise drumul ,

                       lovindu-se de trunchiurile batrane,

                       care inchideau suflete pierdute sub scoarta...

              Serile , se strecura pe cate o ulita si astepta la cate o poarta . Rabdatoare . Linistita . Iesea cate un suflet pagubit, ba in negot, ba in asteptari, ba in dragoste ...si schimbul se facea pe loc : doi-trei banuti amarati, pe legatura curatica, in care se aflau infasurate buruieni nestiute si greu de aflat, culese si uscate de mana ei . Nadejde intr-o legaturica de doi banuti...

SAGAUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum