Episodul 1.

270 7 5
                                    

Dragă Jurnalule,
Nu știu de ce am scris asta. Poate pentru că îmi e frică să nu o spun cu voce tare și doar mă ascund în propria mea conştință, departe de tot, în special de lume. Sunt deşteaptă, sau cel puțin încerc să mă întrec de fiecare dată. Dar dincolo de rezultatele mele perfecte, se ascunde o durere fără margini, un întuneric care mă tot acoperă de doi ani încoace, ceva atât de întunecat și de misterios încât îmi provoacă mie însămi frică, făcându-mă să simt că rămân fără aer în fiecare secundă când mă gândesc la trecut.
Nu știu cum am putut trăi așa, cum încă rezist săptămână de săptămână, an cu an ce trece, e din ce în ce mai greu, dar dacă nu riști se zice că nu câștigi, iar eu nu mă dau bătută, pentru că întotdeauna am fost o luptătoare și n-am să mă opresc acum.

Și da, mă ascund în cochilia mea, în sanctuarul meu cu sentimente, unde pot fi eu, în ciuda aparențelor, al urletelor de durere și al lacrimilor ce vor să cadă șiroaie pe obrajii mei creând un ocean cu durere pe ei, aici este ascunzătoarea mea secretă și va fi mereu. Aici este locul unde mă deschid cu fiecare ocazie pe care o am, unde nu plâng fizic, ci în scris și las toată durerea pe foile care, odată goale, acum sunt pline de gânduri și sentimente amare, momente ce au fost cândva prezent, acum sunt transcrise ca și în trecut.

Totul, absolut tot ce se petrece în viața mea este scris și întipărit aici, toate emoțiile, momentele ce au fost cândva importante și semnificative, sunt și ele scrise aici, umplând foile goale, făcându-le pline cu toată puterea pe care o am să scriu momentele copleșitoare ale trecutului.

Mi-am trăit jumăate din viață într-o minciună, neeștiind pe cine aveam în preajma mea, crezându-i prietenii mei pe cei ce s-au dovedit a fi împotriva mea, și iubindu-i pe cei care se prefăceau că mă iubesc, că îmi arată compasiune, dar de fapt, ei erau primii care îmi voiau răul, iar acum îmi e frică să mă mai încred în oameni, îmi e frică de ce se întâmplă în fiecare clipă, chiar și acum, când scriu, se întâmplă lucruri stranii, pe care nu le pot scrie, căci nu le știu..

M-am mutat. După toate prin care am trecut, am decis să plec din țara mea, din locul unde am crescut si unde m-am născut, fiind forțată de baza circumstanțelor de atunci, a zarvei și a gălăgiei ce era în vremea aceea în viața mea.
Cum am spus, au trecut doi ani, doi ani şi totuşi doare din ce în ce mai tare, iar durerea tot nu vrea să plece, să îmi dea pace, parcă vrea să îmi acapareze mintea și sufletul și să mă ștranguleze cu toate amintirile dureroase.
Frecvențe, schițe, părți îmi apar în minte.. <chipul LUI> și tot ce este legat de el, de ce s-a întâmplat atunci îmi apar în minte și îmi străbat inima, lăsând o urmă puternică asupra mea, lăsând durerea să avanseze tot mai mult spre mine.

Am învățat să nu plâng şi să fiu puternică, indiferent de ce se mai petrecere în viața mea, bun sau rău, dar, cât voi putea trăi cu gândul că am iubit o persoană moartă pe interior, cât și pe exterior?
O persoană ce s-a schimbat radical într-un timp atât de scurt, în doisprezece luni de zile s-a preschimbat într-o persoană necunoscută mie, oferindu-mi durerea ce astăzi nu mai dispare.

Pentru mine nu mai există, pentru mine e mort de doi ani de zile, și așa ar trebui să rămână, chiar dacă cu fiecare clipă din viața mea în care stau şi mă gândesc, el este primul gând care îmi vine în minte și ultimul gând cu care îmi termin ziua, dar prefer să cred că e mort, că persoana care a fost a murit, iar cea care a devenit a plecat de mult din viața mea. Da, poate că îmi e greu, dar știu că aici, în Londra, sunt în siguranță, departe de el și de noua lui iubită, tot pare să fie exact cum trebuie să fie, nu?

Tocilara Fermecatoare.Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum