Creepy Story

#14 Capitol Bonus

Cavoul

Mă strecor pe aleea întunecată, cu inima strânsă. Silueta tăcută a cavoului de piatră se profilează în fața mea, în lumina lunii pline. Un fior îmi străbate şira spinării, ca o presimțire rea. Mă opresc. În curând voi fi între pereții ăia reci. Şi acolo, ce groaznic! Va trebui să stau lângă lespedea grea, sculptată, a mormântului, singur în acel întuneric, aşteptând... ce?

Moarta?

Moartea?

-Hai odată, mă smulge din visare o voce, mişcă-te, că imediat e miezul nopții!

Îmi scot telefonul din buzunar şi verific ora. E 23:54.

Aud râsetele băieților în spatele meu. E aşa de simplu să faci pe grozavul, dincolo de zidul cimitirului, sprijinit de bicicletă, cu căştile în urechi şi cu sticla de Cola în mână!

De ce, de ce a trebuit să pun pariul ăla?

N-am ce face, trebuie să intru în cavou şi să stau acolo 15 minute, pe ceas. Altfel, ar râde de mine băieții. Şi mi s-ar duce vorba în tot liceul, ca sunt un fricos. Doar am aproape 18 ani, ce naiba! Şi am strigat în gura mare că nu cred în toate superstițiile astea.

Şi nici nu cred. Da, e o legendă care circulă prin sat. Despre un moşier francez, care a trăit aici acum vreo 200 de ani. Un neam blestemat, se spunea. Bătrânul, rămas văduv din tinerețe, cu cinci copii plăpânzi, urâți şi bolnavicioşi, toți morți înainte de a ajunge la vârsta maturității. Toți, în afară de fiica cea mare, Yvonne.

Slabă, palidă, cu ochii bulbucați, părul rar şi roşcat şi un picior mai scurt decât celălalt, Yvonne s-a agățat de viață şi a supraviețuit în timp ce frații şi surorile ei urmau rând pe rând drumul spre cavoul familiei. Ducea însă o viață nespus de tristă, fără prieteni, fără admiratori. La 28 de ani încă nu cunoscuse iubirea. În acea epocă, era considerată deja bătrână, căci cele mai multe dintre fete se măritau pe la 15-16 ani.

Până la urmă, un băiat din sat s-a încumetat să o ceară de soție, amețit de bogăția imensă a tatălui ei. A fost cea mai fericită perioadă din viața Yvonnei. Era adesea văzută zâmbind, ceea ce nu i se mai întâmplase din copilărie. Cu mersul ei şchiopătat, se plimba de colo-colo prin odăile conacului, rugându-se să treacă timpul cât mai repede.

În sfârşit, ziua multaşteptată sosi. Încă de dimineață începuseră să sosească musafirii, veniți în trăsuri bogat împodobite, din toate colțurile țării. Mireasa, într-o superbă rochie albă, adusă tocmai de la Paris, tremura de nerăbdare şi fericire, aşteptându-şi iubitul. Dar, în curând, aşteptarea deveni penibilă. Mirele întârzia.

Moşierul trimise oamenii să-l caute. Şi atunci află groaznicul adevăr. Cu o seară înaintea nunții, băiatul fugise împreună cu o fată din sat.

Distrusă de durere, Yvonne a ieşit din biserică în rochia ei de un alb strălucitor, cu fața acoperită de voalul fin, de dantelă. Şchiopătând, a străbătut ulița satului şi a intrat în pădure. Au lăsat-o, crezând că vrea doar să fie puțin singură.

Peste câteva ore au găsit-o fără viață. Se spânzurase de crengile unui copac cu voalul de mireasă. Fiind vorba de o sinucidere, preotul satului a refuzat să îi facă slujba de înmormântare. Au ingropat-o într-un colț al cimitirului, departe de celelalte morminte, într-un mic mausoleu ridicat de tatăl ei.

Şi aşa s-a născut legenda. Lumea a început să spună despre ea că e un spirit care nu îşi poate găsi liniştea, că bântuie noaptea printre morminte şi alte prostii de felul ăsta. Iar acum câteva seri, George observase că uşa cavoului era întredeschisă. Se strecurase înăuntru, doar pentru o clipă. Şi pe urmă se jurase că a auzit zgomote şi vaiete venind din mormânt.