De la prima intepatura mi-am dat seama ca azi urma sa vizitez spitalul.
Eram in ora de matematica a doamnei Ovidia. Am simtit cum ma inteapa inima, dar nu la figurat. Nu tot timpul doare asa tare, uneori vine si trece. Acum insa e una din acele dati cand durerea imi opreste respiratia iar viata mea devine un joc.
-Rut, esti bine? m-a intrebat profesoara privindu-ma ingrijorata, normal, eram eleva ei preferata.
Mi-am dus mana la inima simtind cum mi se incetoseaza privirea. Si-a dat seama imediat, doar nu era prima data, probabil nici ultima.
-Sunati la salvare! Acum!
Am simtit cum cineva ma prinde inainte sa cad. Problemele cardiace nu sunt usoare. Nu ai putere sa lupti cu ele si pentru a 12 a oara in viata mea am lesinat.
M-am trezit pe patul de spital. Ce apreciam era faptul ca ma puneau mereu in aceeasi camera de la pediatrie.
Asternuturi roz curate, pereti varuiti, chiar si televizor. Era seara, soarele apunea printre perdele tot roz. Se simtea usoara adiere de septembrie.
Intepaturile disparusera, ca de obicei. Am scapat si de data asta.
Pe usa intredeschisa au intrat parintii mei.
Mama, scunda, bruneta, cu ochi albastri patrunzatori, avand mereu un aer autoritar. Tata, inalt, blond cu ochi negri micuti si privire blanda. Mereu am observat cat de diferiti erau parintii mei, si totusi se iubeau.
-Rut scumpo, cum te simti?
-Acum bine tati. Ce a zis doctorul?
-Ca de obicei.
La varsta de 6 ani s-a depistat ca am o boala de inima care necesita operatie, am tot vizitat spitalul de atunci, fara sa se stie cat de mult sau putin mai am de trait.
Ai mei stiu asta. Dar religia mea nu permite operatia. Conceptul lor este ca Domnul ne-a dat sa traim cat putem cu acea problema. Iar ai mei cred cu toata taria in religia asta. Atat de tare incat fiica lor poate muri chiar in clipa asta, ei nu vor face nimic.
Eu vreau operatia cu toata fiinta mea. Ei nu stiu cat doare. Nici nu vor sti.
-Cand voi fi externata? am intrebat plictisita.
-La 11 diseara, vom trimite bona sa te ia, noi avem treaba.
Si astea fiind zise au plecat. Nu aveam o relatie apropiata. Nici cu scarba de bona. Se da insistent la tatal meu iar pe mine ma uraste.
Mai tarziu am fost vizitata de profesoara de matematica si un baiat.
-Buna seara.
-Draga mea, cum te simti? m-a intrebat lasandu-l pe baiatul acela sa care 2 cutii.
-Sunt bine, a trecut momentul. I-am zambit dulce, era o doamna fenomenala. Desi parea autoritara, cu mine era draguta.
S-a intors spre baiatul acela revenind la privirea dura.
-Johnattan, poti lasa cutiile jos.
Baiatul si-a dat ochii peste cap si le-a asezat pe scaun. Era inalt, mai inalt decat mine, brunet cu o freza aranjata, ochi verzi patrunzatori. Sunt aproape sigura ca facea sala, tricoul de pe el evidentia muschii lucrati iar blugii ii veneau ca turnati. Se pare ca vara statuse ceva la soare, arata ca si cum tocmai a venit de la mare. Parea plictisit de moarte.
-Tot nu vor operatia? m-a intrebat pe un ton matern.
-Nu, niciodata nu vor vrea. Dar doamna Ovidia, nu mai pot trai cu ei. Sunt ca niste criminali. Avem atatia bani si nu vor sa imi faca operatia. O sa mor din cauza lor.
Stiu ca era jenant ca izbugnisem in lacrimi, dar era prea greu.
-La 18 ani vei putea. Mai sunt 3 ani, o sa rezisti.
-Nu conteaza, ca sa pot face operatia trebuie sa fiu trecuta pe numele altcuiva. Adica sa ma casatoresc iar asta nu se va intampla. O sa mor, am spus printre sughituri.
Pustiul plictisit, Johnattan, parea atent la conversatia noastra. Cred ca era amuzat de faptul ca dadeam apa la soareci.
-Se va gasi o solutie, vei vedea.
-Nu, nu are ce. Dar m-am obisnuit cu ideea. Eu o sa mor, curand, asta e. Oricum nu ii pasa nimanui. E ok.
Ma privea cu caldura, profesoara asta e mai buna decat o mama. Din clasa a 5a mi-a fost aproape fiind si diriginta mea.
-Oh scumpo, spera in continuare, te rog. Acum trebuie sa plec, natafletul aici de fata avea detentie, dar ma ajuta cu ceva ca sa scape mai repede.
-Ok, va multumesc ca ati venit.
Seara am iesit din spital. Bona a venit extrem de nervoasa. Nici nu mi-a adresat vreun cuvant. La iesire din spital s-a intors spre mine.
-Am o treaba, le spui alor tai ca nu te-au scos doctorii pentru ca trebuiau completate niste foi.
-Nu mint pentru tine, i-am raspuns rece.
M-a pocnit, desi eram in fata spitalului. Parul meu blond si lung era in toate directiile din cauza adierii de vant.
-Scarba. am scrasnit printre dinti.
Spre masina l-am observat pe tipul de azi. Era cu un grup de baieti peste strada in fata unei sali de jocuri. M-a zarit in acelasi timp. La dracu, e a doua oara cand pustiul asta ma vede cu ochi in lacrimi.
A intors capul, dar aveam vaga impresie ca ma priveste inca.
Deci..prima poveste pe contul cel nou.
Ce vreau sa specific este ca povestea este inspirata din realitate. Povestea unei fete din orasul meu.
Sper sa va placa. Astept pareri sa stiu daca merita.
Multumesc dragei mele Kitty de coperta <3
#Pufarinatzuc:*
