Pentru o clipa, simt nevoia sa inchid ochii si sa ma intreb ce inseamna, cu adevarat, acasa. Ce inseamna ca eu sa plec, sa dau din nou piept cu lumea reala, cu causticitatea ei, sa oscilez din nou intre a incerca sa fiu normala si a incerca sa fiu perfecta.
Il simt ca face un pas spre mine si, in timp ce o mana ma sprijina, cealalta ma mangaie linistitor pe obraz.
El a facut asta posibil. El a facut totul posibil. Si, daca o sa ma scoata de aici, inseamna ca are incredere in mine ca o sa ma descurc.
- Cand? imi fac curaj sa intreb.
Se apleaca si ma saruta cast pe buze.
- Maine dimineata.
Noaptea trecuta n-a mai plecat. A ramas acolo, urcat pe pervaz, chiar langa mine, lasandu-ma sa-mi sprijin capul pe pieptul lui si, mai apoi, cand m-a convins sa ma culc, a stat pe fotoliu, privindu-ma. A plecat abia acum o ora, pentru a se asigura ca imi completeaza actele de externare si ca deja m-am obisnuit asa de mult cu prezenta lui ca acum camera pare ciudat de goala.
In realitate, nu am prea multe de impachetat. Mi-am schimbat camasa de spital, revenind la hainele in care am ajuns aici. Cumva, au reusit sa scoata petele de sange de pe bluza. Nu pot sa nu observ ca imi sunt mai largi decat ultima oara si, desi stiu ca n-ar trebui, ma bucur.
Ma joc cu bratara de la mana, asteptandu-l pe Matthyas. Tin in poala cutiuta rosie, cu funda aurie, pe care inca nu mi-am facut curaj sa o desfac. Inspir adand. Curand. O sa ajungem si acolo. Langa piciorul patului sta punga uitata de mama la ultima ei vizita. Am avut aproape trei sferturi de ora sa ma gandesc daca sa o iau sau sa o las aici, dar ceva din mine nu mi-a dat voie sa o abandonez.
Usa se deschide si sar in picioare inainte ca Matthyas sa apuce sa intre. Flutura spre mine un formular si ii zambesc larg si, surprinzator, sincer.
- Esti gata?
Imi ridic privirea spre el. Are cearcane adanci, dar ochii negri ii sclipesc entuziasti.
Inspir.
- Sunt gata.
Ma strange de mana si ma trage cu blandete spre el. Ma ridic pe varfuri pentru a-i da un sarut si el imi raspunde scurt, apoi se desprinde si ma trage dupa el.
Imi dau seama ca nu nerabdarea e cea care il face sa se grabeasca. Imaginea coridorului spitalului e dezolanta si, pentru o clipa, sunt recunoascatoare ca usa salonului a stat mereu inchisa, izolandu-ma de ce se petrece aici. Vad doctori grabiti si asistente incruntate, impingand carucioare cu instrumente ciudate. Vad rudele bolnavilor plangand, tipand, ori vorbind cu glas ragusit si pot sa imi dau seama imediat pentru care mai exista o speranta si pentru care nu. Si, mai rau, vad pacientii spitalului. Copii si adulti, cu priviri pierdute si zambete strambe, prabusiti pe podeaua alba sau clatinandu-se pe picioare.
Scancesc, iar Matthyas arunca o privire ingrijorata in spate, spre mine si grabeste pasul, astfel incat aproape alergam.
Pana si lumina e rece si sterila. Inchid ochii si ma las condusa de el, tanjind dupa aer curat.
Cand incetinim pasul, imi fac curaj sa privesc din nou in jurul meu. Am iesit din sectia de psihiatrie si suntem in ceea ce cred ca ce cheama camera de garda. Ma astept sa ne oprim cel putin sa ii spunem cuiva ca plecam, dar tot ce face Matthyas e sa ii faca un semn fetei de la ghiseu, care il aproba si ridica mana, pentru a ne face un semn timid de la revedere. Inca din mers, ii raspund la salut.
El impinge usa grea de sticla si imi zambeste, facandu-mi loc sa ies prima. Realizez, cu intarziere de vreo cateva ore, ca, la naiba, eu chiar o sa parasesc spitalul. Chiar ies de aici. Intr-o secunda o sa ies pe usa aia, afara si in alte cateva secunde o sa ies pe poarta, cu adevarat afara, daca asta are sens si o sa fiu libera.
YOU ARE READING
Frumoasă până la moarte
Romance"Pentru mine, eşti cea mai frumoasă fată." Copyright © 2013 xshaden
