Frumoasă până la moarte

Capitolul 10 - Amintiri

     Pentru cateva clipe, am plutit intr-o inconstienta placuta, intre realitate si vis. Am simtit cum aterizez incet in jurul meu cu constatarea ca simturile mele isi reveneau incetul cu incetul. Mirosul steril imi intepa narile si am inceput sa aud soapte, dar mi-am tinut ochii strans inchisi.

      O mana aspra, tremuranda, mi-a mangaiat parul blond-roscat. 

  - Cara.. a soptit vocea mamei, care suna acum ragusita, ca si cand ar fi plans o perioada indelungata.

     - Nu stiu, raspunse o voce straina, sceptica, care m-a facut sa-mi incordez auzul.

     Am auzit un icnet si niste pasi agitati invartindu-se prin camera.

     - Trebuie sa se faca, insista Matthyas. E putrnica. Va trece peste asta.

      - Domnule Parckson, imi pare rau ca trebuie sa va tai elanul dar tin sa va informez ca anorexia este o boala psihica, precum si bulimia. Cred ca dumneavoastra, in calitate de psiholog, stiti cel mai bine ca din punct de vedere fizic se va face bine, dar mental..

     Anorexie? Bulimie? Cu asta fusesem diagnosticata? Am simtit un impuls puternic de a izbucni in lacrimi acolo, dar mi-am inghitit suspinele cu greu.Poate ca n-aveam sa ma mai fac bine niciodata. Pana si medicii sunt sceptici. Poate ca imi voi petrece toata viata ca o nebuna singura, fara prieteni. Daca pana si Matthyas ma va abandona cand va vedea ca sunt o cauza pierduta? Mi-am scapat un mic scancet, acoperit insa de vocea tunatoare a baiatului.

     - Pot sa o ajut! Am mai tratat tulburari comportamentale si sa fiu al naibii daca o voi abandona tocmai pe ea!

     - Nt. Aproape ca il pot vedea cum clatina din cap dezaprobator. Domnisoara O'Connel a ajuns deja intr-un stadiu avansat. Boala ei este intr-adevar grava si va trebui sa efectuam cateva teste, dar ma tem ca nu vom putea face prea multe. Poate doar sa o internam, pentru a ii face viata mai placuta. 

      Icnesc, panicata si deschid ochii, la timp pentru a vedea cum Matthyas si se repede la medic, un barbat scund si indesat, cu par tuns scurt si ochelari ce ii cad pe varful nasului. Il prinde de gulerul tricoului polo si il propteste de perete, urland la el din toti rarunchii.

     - Duceti-va toti naiba! N-am sa las sa fie internata si n-am sa va las pe voi sa o declarati fara speranta atata timp cat nici nu incercati sa o tratati!

     Imi dau seama ca plang abia atunci cand ii da drumul si iese val-vartej din camera, trantind usa in urma sa. Respir sacadat, iar mama imi tot spune ceva ce nu aud. In camera navaleste o armata de medici si asistente, iar una se repede spre mine si imi injecteaja ceva in brat.

     O sa fiu internata. O sa ajung intr-un sanatoriu. Pentru ei sunt doar o nebuna ce merita inchisa.

     Urlu, dar nu imi dau seama daca este un strigat de furie sau mai mult unul neajutorat, de teama. Urmaresc agitatia din jurul meu pana cand sedativul asistentei incepe sa isi faca efectul si ma trimite in lumea linistita in care imi doresc sa raman prinsa pentru eternitate.

     Corpul imi era greu, prabusit pe patul de spital, dar tot felul de ganduri fara noima mi se invarteau prin cap cu o energie ametitoare. Amintirea celor intamplate mi-a revenit brusc in minte, clara si ureroasa si am simtit din nou nevoia sa plang. Am revazut imaginea lui Matthyas impingandu-l pe doctor si tipand la el si am deschis ochii, dorind sa scap de amintirea coplesitoare. Am simtit un fior de panica intalnind tot intuneric. Totusi, incet-incet, privirea mi s-a acomodat cu noaptea si am putut deslusi forma mobilierului sumar din salon. Mana mea zacea inerta in palma lui Matthyas. Dormea. Dormea cu capul prabusit pe patul meu, cu suvitele de par usor rasfirate pe asternutul alb. Liniutele ce apareau pe monitorul ce imi monitoriza activitatea cardiaca s-au indesit si s-au alngit usor, semn ca inima imi batea mai repede, ceea ce m-a facut sa chicotesc, aeriana.