Frumoasă până la moarte

Capitolul 5 - Regrete

     -Spune-mi, Cara, ce te deranjaza?

     Ii studiez linia ampla a maxilarului nebarbierit si ochii negri, in nuanta cerului intunecat. Nuanta aceea in care te pierzi, care te absoarbe ca o gaura neagra. Ceva ce stii ca este acolo doar pentru ca nu poti vedea nimic altceva.

     -Va trebui sa vorbesti cu mine la un momentdat. 

     Se apropie de mine usor enervat, atat de aproape ca ii pot simti respiratia suflandu-mi in obraz.

     -Sedinta dureaza doua ore. Pana atunci ai timp destul sa spui tot ce te apasa.

     -Ce te face sa crezi ca o sa imi spun problemele primului tip care insista sa afle despre mine ceva ce nu ii pasa?

     Se indeparteaza, oftand, asezandu-se la loc pe scaunul sau din lemn lacuit.

     -Cara.. Ai nevoie de ajutor.

     -Poti stinge becul? Lumina artificiala poate provoca boli grave de piele. 

     -Cred ca avem probleme mai importante.

     -Stii tu cum sa tratezi cancerul? ma ratoiesc la el.

     -De ce nu vrei sa accepti ideea ca esti bolnava? 

     Tonul sau ridicat se sparge in pereti cu un ecou scurt. Corpul imi tremura odata cu vocea care vrea sa ii faca fata:

     -Stiu! Stiu ca sunt bolnava! Accept ideea foarte bine si nu imi pasa ce credeti voi! Ea e de acord cu mine! Ea m-a sfatuit mereu, e singura care mi-a fost alaturi. Chiar vrea sa ma ajute. Sa ma ajute sa fiu frumoasa, pricepi? Nu pricepi! Tu nu stii cate sacrificii trebuie sa faci, niciunul nu stiti! Habar n-aveti si nu vreti sa intelegeti! Doar ei ii pasa, doar ea vrea sa ma ajute!

     Inspir adanc, cat pe ce sa ma inec cu lacrimile in care imi erau scaldati obrajii. Nu mai am putere sa continui, desi mai am multe de zis.

     Se uita la mine cu o privire neutra, inexpresibila. Apoi s-a intamplat ceva ce n-am crezut ca s-ar putea intampla vreodata.

     M-a luat in brate.

     M-a strans la pieptul sau, transmitandu-mi o energie nedefinita. 

     Imi sprijinisem fruntea in umarul sau, plangand in continuare.  Glasul ii curgea lin in timp ce isi plimba mana pe spatele meu. Nici macar nu stiam cum il cheama. Pe ecusonul prins pe pulovarul negru, subtire, scria doar Dr. Parkson.

     -Si merita, Cara?

     Intrebarea lui ma surprinde intr-atat incat ma face sa imi ridic capul pentru a il putea privi direct.

     -Ce sa merite?

     -Totul. Toate sacrificiile astea.

     -T-tu nu intelegi! Nu te mai preface ca iti pasa!

     Imi proptesc mainile in pieptul sau bine lucrat si incerc sa il imping, insa ma strange si mai tare spre el, ramanand neclintit.

     -Inteleg, Cara. Si eu am fost bolnav.

     Nu il pot crede. Nu mi-l pot imagina cu problemele mele.

     Isi pune ambele maini imprejurul meu, sarutandu-ma usor pe crestet.

     -Numele meu e Mattyas.

                                                                      *

     Sticla goala de apa statea pe marginea patului. Melodia cu accente rock pe care o ascultamin casti se schimba intr-una mai lenta.

     -Iti suna telefonul, Cara.