Blocată în lumea întunericului

3.Familia Tomson

Erica schiță un zâmbet stânjenit din cauza șocului. La rândul ei, tipa surâse și îi întinse mâna:

-Marisa, fata din vecini.

-Erica, încântată.

-Sper că nu te-am speriat prea tare, dar mi s-a spus de multe ori că nu prea știu să abordez oamenii. Eram doar încântată de venirea unei fete de vârsta mea în cartier.

-E în regulă. Și eu mă bucur că o să am cu cine să-mi petrec timpul. Vino, îți voi prezenta casa.

Cele două se îndreptară spre ușă, timp în care Erica se întreba dacă se va descurca bine în rolul de gazdă pe care trebuia acum să îl joace. Începu să o conducă pe Marisa prin conac și se străduia să își amintească toate detaliile interesante legate de mobilier, pe care le cunoștea de la părinții săi. Noua ei cunoștință se arăta fascinată de casă, punea întrebări și complimenta simțul estetic al familiei, ba chiar se oferi să o ajute pe Erica să își decoreze dormitorul într-un stil puțin mai tineresc. Marisa a analizat camera cu atenție, îi plăceau draperiile vișinii, patul dintr-un lemn greoi de un maroniu închis, identic cu cel din care era confecționat biroul. Deasupra acestuia străjuia o pictură mare, pe pânză, reprezentând un copac cuprins de flăcări. Culorile folosite erau sumbre, dăruind privitorului un sentiment de neliniște, poate de claustralitate a spiritului. Marisei i se păru tabloul ciudat ca o scrisoare în ieroglife și își aținti mult timp ochiul contemplativ asupra acestuia.

-Eu l-am făcut, întrerupse Erica tăcerea.

-Vorbești serios?

-Da, pictez uneori, foarte rar. Trec chiar și ani de zile fără să mă ating de vopsele, dar și când o fac, rezultă tablouri ciudate ca acesta. Nici nu știu de ce l-am pus aici, când locuiam la Londra stătea așezat în biroul tatei.

-E impresionant, Erica, dar acum trebuie să plec, i-am promis mamei că o ajut să gătească, avem musafiri diseară! Să ai o zi frumoasă și îți urez din nou bun venit în Middinburh!

Și zicând acestea, plecă fără ca Erica să mai apuce să o conducă. Văzându-se singură, fata se simți ușor stingherită din cauza casei sumbre. Așadar, încercă să își ocupe timpul în prezența lui Kate. Își găsi mama călcând hainele familiei, în timp ce fredona o melodie veselă, în camera celor doi părinți.

-Mamă, vreau să te ajut. Pot să stau cu tine?

-Vino, dragă, intră! Chiar voiam să avem o discuție. Cum ți se pare noua casă?

-Of, mamă... E drăguță casa dar...

-Da, știu, o întrerupse Kate. Sunt sigură că vom fi foarte fericiți aici. Apropo, am văzut că ți-ai făcut deja o prietenă. Cine era?

-Nu suntem chiar prietene la cataramă, dar e drăguță. O cheamă Marisa, zicea că e fiica soților Tomson.

-Serios? Când am plecat noi de aici, ei aveau un fiu. Dustin era mic pe atunci, avea doar patru luni. Înseamnă că au mai avut o fiică între timp? Habar nu aveam, zice ea mai mult pentru sine.

Amurgul se lăsa greu, curgând în raze aurii printre frunzele copacilor, luminând casa familiei McCarthy mai mult ca de obicei. Strălucirea dulce a ultimelor raze de soare oferea peisajului un aer călduros și primitor, ceea ce învăluia împrejurimile conacului într-o  frumusețe demonică, ca de plumb. Erica stătea în grădină gândindu-se la toate cele întâmplate. În ochii șatenei se reflecta imaginea casei, ce părea desprinsă dintr-un basm. Sufletul tinerei era plin de tot felul de temeri, fruntea sa inteligentă ascundea mii de întrebări, dar sufletul ei era colorat, împânzit de o indisolubilă speranță și dorință de a cunoaște cât mai repede locul pe care acum îl numea "acasă", fie că îi plăcea, fie că nu.

Erica nu mai avea prea mult de așteptat până să își cunoască pe deplin noua viață pentru că a doua zi trebuia să se întoarcă la școală. Se bucura și regreta în același timp, dar când viața și oamenii din jurul tău te silesc să te supui unor decizii în legătură cu care nu ai avut nimic de spus, doar îți sunt aruncate în față, fără să ți se solicite părerea, îți dai seama că singurul mod de a avea o inimă ușoară este să accepți totul ca atare, fără proteste, fără întrebări.

Deja luna apărea din nou și strălucea prin înalta fereastră, luminând privirile Ericăi care era așezată în pat, pe întuneric, într-o tăcere asurzitoare ce îi îndemna gândurile să iasă din nou la suprafață. 

În cele din urmă, fata adormi cu gândul la familia Tomson, vegheată de un fals realizat de propria mână al unui tablou al lui Vincent van Gogh, agățat pe peretele opus patului.