Blocată în lumea întunericului

5.Simon Moore

O nouă zi, noi încercări, noi dezamăgiri, noi zâmbete ce vor fi regretate când ochii se vor scălda în lacrimi. De fapt, momentele în care sufletul este copleșit de durere nu sunt cele mai generatoare de idei negative. Când trecem prin astfel de clipe, căutăm să ne alinăm cumva suferința, să uităm de ea. Primim îmbrățișări și ni se spun cuvinte menite să ne încurajeze, să ne ajute să vedem lumea cu alți ochi. Cele mai nocive gânduri și sentimente se nasc când primim o lovitură care nu este suficient de puternică încât să ne doboare. Când privești ce se întâmplă în jurul tău, în fața ta și nu poți face nimic, accepți realitatea cu ochii înlăcrimați, dar mintea ta e suficient de lucidă, de activă, încât să făurească tot felul de planuri, tot felul de idei de revoltă, prin care vrei să sfidezi total soarta, să îi întorci spatele și să arăți că tu poți mai mult. În acele momente simți că nu poți să ai încredere în nimeni, știi asta. Știi că toată viața ta se bazează pe puterea propriilor brațe și că nimeni, oricât de mult te-ar iubi, nu are ce să facă. Este dureros să îți dai seama de aceste lucruri, dar din păcate este inevitabil. Ai prefera de o mie de ori să trăiești din nou în lumea frumoasă în care credeai cândva, când naivitatea îți dădea voie să mai crezi în iubire nemuritoare, în faptul că oamenilor buni li se întâmplă lucruri bune.
În realitate, lumea este mult mai întunecată, mult mai dezamăgitoare. Oamenii nu primesc ceea ce merită, iar cei din Middinburgh știau deja asta.
O privea cu ochi curioși: cum vorbește cu colegii, cum merge, cum scrie, cum fruntea i se încruntă când citește ceva ce la început nu înțelege. Simon Moore simțea prezența Ericăi când aceasta se așeza lângă el în bancă, îi simțea parfumul atârnând greu în aer când se îndepărta. Nu au vorbit prea mult: doar au făcut cunoștință, s-au salutat de câteva ori și își mai cer unul altuia lămuriri în timpul orelor, când o informație nu ajunge la ei așa cum trebuie. El își dă seama că ea e timidă, ea nu știe ce să creadă despre el. Introvertit și ușor misterios, Simon îi pare mai mult încrezut. Și Erica este curioasă să îl cunoască pe el, dar nu știe cum și dacă să îl abordeze. Din părul lui brunet, din statura înaltă, ochii negri și pielea măslinie apare acea atracție pe care o mai simțise și înainte.
Erica și-ar fi dorit să îl privească mai mult timp, dar emoțiile nu îi dădeau voie. Era ceva special la el, nu știa ce, dar îi plăcea. Și la fel de tare îi plăcea ideea de a fi colegi de bancă. Astfel a putut să îl studieze puțin, observând că se joacă cu ceasul de la încheietură când e nervos sau plictisit. Îi părea inteligent, chiar dacă nu se afirmase încă la ore. Faptul că era atât de rezervat îi dovedea Ericăi maturitate, pe care o asocia cu inteligența. Îi studia caietele cu scris destul de urât, când brusc ceva îi atrase atenția:
- Nu pot să cred că ai "Harry Potter" la tine! exclamă ea.
- Oh, da... E cam a treia oară când citesc volumele, mi se par foarte bune. Tu ce crezi?
- Și mie îmi plac. Când eram la Londra, o prietenă mi-a făcut cadou cărțile cu autograf.
- Super. Cum ți se pare Middinburgh?
- Ciudățel, dar aveam nevoie de locul acesta. Aveam nevoie de liniște, de spațiu, aveam nevoie de o schimbare.
- Locuiești cumva în conacul de lângă pădure? întreba Simon politicos.
- Da...
- Și eu stau în apropiere. Vrei să mergem împreună spre casă după ore? Putem vorbi despre mai multe atunci.
Un mic zâmbet înflori pe fața Ericăi și acceptă, chiar dacă știa că nu o să se simtă chiar în largul ei mergând alături de colegul său de bancă. Totuși, îi era imposibil să îl refuze. Era foarte surprinsă de propunerea băiatului, uimită și încântată, așa că ultimele două ore au trecut nespus de greu pentru Erica și cine știe? poate că și pentru Simon. Nervozitatea ei era trădată de jocul cu brățara, iar el se juca cu ceasul. E ciudat că niciunul dintre cei doi adolescenți nu a observat că aveau ticuri similare.
Când în sfârșit timpul s-a scurs, Erica schimbă câteva vorbe cu două colege, apoi inima îi stătu în loc când Simon o aștepta lângă ușă, înalt, fermecător și vizibil puțin stânjenit. Se îndreptă către el și au pornit amândoi spre casă. Băiatul rupse tăcerea și îi adresă prima întrebare:
- Ce volum din "Harry Potter" îți place cel mai mult?
- Mmmmmm, cred că "Harry Potter și Pocalul de Foc", răspunse ea fără să îi adreseze aceeași întrebare. Pe Simon nu l-a deranjat acest lucru, nici nu a observat de fapt. Era prea ocupat să privească pielea albă a șatenei strălucind în lumina de apus. Soarele cădea încet după dealuri și tot la fel cădeau buclele Ericăi, lovindu-se de ghiozdan când pășea. Fata le-a aranjat trecându-și degetele subțiri printre suvițele de păr, moment în care Simon a putut observa un inel pe care aceasta îl purta. Era plăcut impresionat de simplitatea bijuteriei, se potrivea perfect pe degetele delicate și lungi, oferindu-le o deosebită eleganță. În tot acest timp conversația a continuat cu replici lipsite de importanță.
- Am o carte pe care cred că ți-ar plăcea să o citești, zise Simon.
Tocmai când Erica se pregătea să deschidă gura pentru a articula câteva cuvinte, o mașină se opri lângă ea. Aceeași mașină roșie ca focul, aceeași figură cunoscută, aceeași Kate care se întorcea de la cumpărături. Erica se scuză și vru să intre în mașină, dar tânărul i-a cerut sfios o îmbrățișare. Fata i-a oferit-o timidă, apoi, în câteva secunde, mașina dispăru complet din privirea băiatului.