Blocată în lumea întunericului

4.Liceul Middinburgh

Era toamnă în Middinburgh. Micul oraș era acoperit de bolta sură a cerului, împânzită de nori, prin care razele soarelui se chinuiau să treacă pentru a ajunge la oameni ca să le ofere gentile mâgâieri, ca în zilele de primăvară. Copacii înalți începeau să își piardă frunzele și vegheau în liniște oamenii, străzile, casele, orașul. Fețele locuitorilor erau triste, palide. Se mișcau lent, cu pași moi și leneși, gânditori. Uneori se opreau să își salute cunoscuții și zâmbeau, unii poate fals, alții nu... Toți aveau treburile lor, fie că se urcau în mașini, fie că se pierdeau la pas pe după clădiri, toți aveau un scop: exista un loc de unde au plecat și un loc de unde să se întoarcă. Aveau toți trecătorii acest lucru în comun, dar lăsând aceasta la o parte, erau atât de diferiți...
Liceul din Middinburgh adăpostea și el aproximativ 2000 de suflete. Tineri frumoși, cu calități și defecte, care știau ce vor de la viață sau care nu știau încă pe ce drum să o apuce. Profesorii liceului erau aproape toți la a doua tinerețe, doar câțiva fiind abia ieșiți de pe băncile școlii, plus un bătrân profesor de filozofie. Cu excepția a câțiva care erau mai țâfnoși, celelalte cadre didactice se bucurau să se afle acolo, printre adolescenți, să le lumineze mințile, să le asculte ofurile și să se hrănească cu râsetele lor. Clădirea liceului era veche, cu ziduri de piatră și cu ferestre maro, gotice, înalte și înguste. Avea mai multe intrări, cu uși duble și bolite pentru elevi, iar pentru profesori existau câteva uși simple, mici, în aceeași nuanță maro, îngropate în zidurile groase ale clădirii, dând impresia unei intrări într-o peșteră. Curtea liceului găzduia câteva bănci și câțiva pomișori ce aveau rolul să facă decorul mai prietenos.
O sală de clasă, un sunat de clopoțel, o bancă așezată sub un geam păzit la rândul lui de un pom, o fată și un băiat. Două sufletele ce nu se cunoșteau, două minți ce căutau răspunsuri la întrebări, două perechi de ochi ce se evitau din cauza emoțiilor. Două mâini, una stângă și una dreaptă s-au atins din greșeală. Liniște între cei doi. Limbile ceasului se tot mișcau, clepsidra timpului strecura apăsător firicele de nisip ce nu se vor mai întoarce. Orele treceau, Erica trebuia să se întoarcă acasă după cele 7 ore.
Era ora opt și soarele începea să apună. Pe strada pustie mergeau două fete, aveau capul plecat și pașii grei. Erica și Marisa se întorceau împreună de la școală. Erau triste că nu au nimerit în aceeași clasă, dar ce puteau face? Era necesar să învețe amândouă să se descurce, să se adapteze, trebuia ca ambele fete să cunoască persoane noi așa cum s-au cunoscut reciproc. Pentru Erica mai ales acest lucru făcea parte din procesul de maturizare căruia trebuia să i se supună.
- Cum a fost azi? Te-ai descurcat să fi fata cea nouă?
- Da, nu am încă prieteni, dar măcar am vorbit cu colegii. La tine a fost totul în regulă?
- Oarecum. Eram colegă cu o prietenă foarte bună, iar acum trebuie să mă obișnuiesc cu absența ei la școală.
- S-a mutat?
- Nu, Erica. A murit.
- Oh... Îmi pare rău, nu am vrut să...
- Stai liniștită. M-am obișnuit să vorbesc despre asta, zise Marisa cu un glas stins. Moartea ei m-a marcat, îmi puneam obsesiv întrebări, îi vedeam mereu fața, o visam... Era toată ziua prezentă în mintea și în inima mea, știi? Și la un moment dat chiar mi se făcea frică. Absența ei parcă altera amintirile noastre. Imediat după ce s-a stins aș fi dat orice să poată să fie cu mine din nou, o strigam în momentele în care credeam că înnebunesc, dar apoi... Obsesia mea mă făcea uneori să îi simt prezența și brusc lucrul acesta a început să mă îngrozească. Mi-a luat mult să învăț să mă focusez pe propria mea viață și să profit de ea cât de mult se poate.
Fața Ericăi era palidă și ochii îi erau mirați. Chiar dacă Marisa părea în regulă, se temea să nu spună ceva care să pară fals. Nu îi plăcea povestea pe care tocmai o auzise. Într-un final, tăcu și strânse mâna cu degete moi a Marisei pentru câteva secunde.