Intriga

Capitolul 7

Ma holbez, in sfarsit, la tavanul camerei mele. In ciuda faptului ca nu am locuit din totdeauna aici, aceasta casa imi este draga, cu tot cu perdelele ei usor sifonate, mirosul de flori uscate din vaza primita cadou de la mama mea, ferestrele lustruite, lampa de langa pat si chiar si incuietoarea usii de la camera mea, ce m-a ajutat de-a lungul timpului sa imi eliberez furtunile ce zaceau in mine, nefiind binevoitoare sa iasa la suprafata. Norii negri inca imi mai bantuiau mintea, iar problemele mele erau din ce in ce mai mari.
Obisnuiam sa citesc diferite romane pentru a ma calma, pana am gasit un caiet obisnuit, uitat in coltul camerei. Acel caietel era al fostului meu prieten caruia ii placea sa isi asterne gandurile pe niste foi ce, probabil aveau sa fie uitate, asa cum s-a intamplat sa le uit si eu. Numele lui era Andrei.
Dupa un mister nerezolvat, dupa intrebarile infinite despre ceea ce se intamplase la spital, acel caiet avea sa imi calmeze toate furtunile interioare.
Partea mea preferata era atunci cand se simtea cum inspiratia lui iesea la iveala si scria: "Obisnuia sa imi spuna ca ma iubeste si ca ma vrea pe deplin. M-am lasat purtata de bratele ei, iar ea m-a purtat usor, catre un loc fermecat, nemaivazut. Eram mic si nu cunosteam, era totul roz acolo. Zambetul ei facea ca pana si pietrele sa ii surada, prin mutimea lor. Inaintam usor, cu pasi inceti catre o mare poarta impodobita cu flori colorate si nemaiîntalnite. Ea le daruia iubire, le infrumuseta, iar florile o rasplateau intotdeauna cu puterea lor. O faceau mai frumoasa pe zi ce trecea, iar cu cat crestea mai mult, cu atat visele ei erau mai mari si mai interesante, iar lucrul care ma incanta cel mai tare era ca eu faceam parte din visele ei, din viitorul ei. Voia sa fim impreuna, voia sa fim mereu amandoi, iar iubirea noastra crestea odata cu noi, iar taramul se facea si mai mare, si mai frumos, iar florile incepusera sa ne imbrace in colorate rochii de smarald. Ochii ei imi sclipeau de fiecare data cand se trezea langa mine, iar nimic nu avea sa ne stea in cale. Copacii isi inaltau coroanele catre marea bolta cereasca, iar soarele continua sa ne lumineze calea.
Intr-un timp, copacii incepusera sa isi plece ramurile groase la pamant din cauza vantului ce se pornise. Eu nu simteam, dar ea da. Simtea tensiunea, simtea absolut tot, dar ea a reparat tot, a zambit si a facut o vraja, iar totul s-a oprit. Peste un timp, furtunile incepusera sa se dezlantuie iar asupra taramului nostru fermecat. Hainele noastre nu mai erau, si nici visele ei. Toate acestea se destramau si noi odata cu ele. Pana sa mor, nu stiam ca eu eram de fapt acel taram. Eu reprezentam fericirea ei. Eu ii faceam inima sa bata cu repeziciune, iar sangele sa ii fiarba in vene. Eu o faceam sa simta ceva ce, pentru mult timp, nu a mai simtit.
Dupa toate acestea, ea inca a mai avut puterea sa imi spuna ca ma iubeste, dupa toate acestea ea inca a mai avut puterea sa imi spuna cele mai frumoase lucruri ce aveau sa ma linisteasca de fiecare data cand golul acela din inima se instaura, iar sentimentele de regret ma cuprindeau in inchisoarea lor, in infern."
Lumea il credea un ciudat pe Andrei pentru ca scria intotdeauna ceea ce simtea, dar asta il facea special. I-am fost alaturi pana in ultimul sau moment. L-am sprijinit in tot acel timp cat moralul sau era la pamant, dar si atunci cand avea puterea sa lupte si sa fie fericit. Ei bine, Andrei... a plecat; taramul sau fermecat ramanand pe niste foi uitate, in coltul unei camere mirosind a flori uscate si cu perdele usor sifonate.