Sărutul Diavolului ✅

16

Din perspectiva lui Channon:

Timpul a trecut destul de repede, fără evenimente de maximă importanţă. Adam a încercat să devină tot mai apropriat de mine şi în ciuda faptului că simţeam nevoia să mă apropii de el, vocile nu mi-au dat de ales şi am încercat să mă menţin mereu rece şi indiferenţă în faţa lui, dar chiar şi aşa el nu a părut să renunţe nici măcar pentru o clipă. Colin e din ce în ce mai posesiv şi asta mă enervează, dar şi acest sentiment se opreşte rapid din cauza vocilor care îmi şoptesc în, mod obsesiv ca asta este ceea ce ne dorim..

Îmi înclin capul uşor spre dreapta, privind plictisită ceremonia ce se desfăşoară sub privirea mea. Nu mă gândeam că ultima zi de şcoală mă vă găsii aşa plictisită, aproape până la moarte. Nici Anna nu e mai prejos, căci plescăie din cinci în cinci minute nemulţumită, căci suntem nevoite să stăm până la final. Ce mă interesează pe mine de cei de clasa a douăsprezecea că termină? Ce, ei o să vină la ceremonia mea de final de an? Nu o să vină, aşa că eu de ce aş sta.. De fiecare dată când îmi vine sama ridic şi să plec, cuvintele directorului fac ecou în mintea mea şi mă ţintuiesc înapoi în scaunul incomod.

- Şi acum să inmânăm diplomele, vocea directorului răsună şi eu pufăi nemulţumită.

Îmi dau ochii peste cap după care îmi rotesc privirea în jur, lăsând-o să zăbovească asupra lui Colin. Cămaşa de un negru mat i se mulează perfect pe braţele, ce le ţine strânse la piept, şi merge mâna în mână cu blugii de un gri închis. Privirea îmi cade, mai apoi, două scaune mai încolo asupra lui Adam. Părul său şaten, uşor ciufulit, se mişca în bătaia vântului făcându-l să stea şi mai dezordonat decât era iniţial. Zâmbetul nu îi dispare o secundă de pe faţă şi străluceşte în bătaia soarelui.Aş fi o nemernică dacă nu aş recunoaşte că e un băiat peste notă o mie, dar eu nu mi-l pot permite căci vocile sunt prea puternice şi nu aş putea să nu le ascult. Nu când mi-au adus aproape ceea după care tânjeam în secret.

- E o petrecere diseară, Anna şopteşte, vrei să mergem? Întreabă. Aşa ca final de an, adaugă încercând să mă convingă.

- Nu trebuie să insişti prea mult ca să mă convingi, spun râzând. Vin oricum, adaug şi zâmbeşte larg.

Se înclină spre mine şi-şi lăsă buzele să poposească pe obrazul meu, murmurandu-mi un mulţumesc în ureche. Chicotesc şi-mi dau ochii peste cap, poate fi aşa copilăroasă uneori.

Îi iau mana în a mea şi-mi strecor degetele printre ale sale, după care îmi mut privirea înapoi spre scenă din faţa mea, privind în continuare la fel de plictisită. Îmi dezlipesc privirea de pe scenă doar când simt că ceva îmi arde pielea gâtului. Mă simt urmărită la fiecare mişcare pe care o fac şi ştiu, fără să mă uit, că este vorba de cei doi băieţi care îmi mişună prin viaţă.

Jumătate de oră mai târziu, ultimul elev al clasei a douăsprezecea urcă pe scenă, anunțându-mi mie eliberarea din capcana asta a morţii plictisitoare.

- Hai, spune Colin când mă ridic de pe scaun. Te duc acasă, adaugă şi mă trage de mână.

Mă încrunt şi-mi trag mâna din a lui, pornind în direcţia opusă. De când cu filmul acela văzut cu Adam, a devenit al naibii de posesiv şi încearcă din răsputeri să mă ţină tot în casă, departe de orice contact cu Adam. Altă dată adoram posesivitatea aceasta a lui dar acum începe să mă enerveze, dar nici starea aceasta nu poate ţine mult căci ori de câte ori sunt nervoasă îndeajuns de mult încât să dau cu piciorul şi să plec în braţele lui Adam, vocile îmi repeta, şi-mi repeta ca el nu e ceea ce eu vreau, şi că cel ce îmi e menit mie e Colin.