Sărutul Diavolului ✅

17

Un miros puternic de medicamente mă face să strâmb din nas. Îmi vine să strănut şi mă chinui să-mi ridic mâna să o pun la gură, dar o simt ţintuita de marginea patului. mă forţez să-mi deschid ochii şi scâncesc când nu pot din cauza usturimii. Strănutul îmi părăseşte gâtul şi îmi deschid ochii instant.

Alb, e tot ce văd în faţa ochilor indiferent în ce parte mă uit. Îmi rotesc privirea în jur şi continui să clipesc des, având în vedere că lumina e mult prea puternică pentru ochii mei. Camera mea nu e albă, deci cu siguranţă nu sunt la mine acasă. Mă chinui să mă ridic în şezut dar continui să fiu ţintuită în pat de nişte fire ce se întind de o parte şi de alta a mâinilor mele. Panica mă cuprinde instant şi simt cum pereţii albi se strâng în jurul meu, sufocându-mă.Mă zbat să scap de firele ce-mi leagă mâinile şi în panica mea lovesc butonul mic şi roşu de pe marginea noptierei.

Respiraţia îmi devine din ce în ce mai sacadată şi corpul începe să-mi tremure. De ce mama dracului sunt într-un nenorocit, futut de spital? Câteva clipe mai târziu o asistentă, între două vârste, îşi face apariţia pe uşa camerei lăsând teamă şi îngrijorarea să-i învăluie chipul.

- Domnişoara eşti bine? Întreabă şi vocea ei blândă reuşeşte să-mi calmezi câţiva nervi.

- Cum, dracului, să fiu bine dacă sunt în spital? Îmi vărs nervi şi ea da dezaprobator din cap.

- O să-i chem pe părinţii tăi, spune şi de întoarce lăsându-mă de una singură din nou.

Inima şi-a revenit la ritmul ei normal şi şocul de mai devreme s-a diminuat considerabil, astfel că pot respira regulat. Continui să mă foiesc în pat încercând să mă ridic, dar firele ce mă ţin legată îmi interzic asta, lucru ce-mi readuce uşor, uşor fiecare nerv la viaţă, scoţându-mă din toate săritele. Ce mama dracului!

- Scumpo, vocea mamei mă opreşte din trasul de fire, ne-ai îngrijorat, spune şi se apleacă să m cuprindă într-o îmbrăţişare.

Mă las moale în braţele ei şi mă liniştesc, aşteptând să-mi dea drumul. Buzele ei se lipesc de fruntea mea şi-mi oferă mângâierea de care am nevoie. Îmi ridic privirea peste umărul ei şi dau cu ochii de tată, care mă priveşte la fel de îngrijorat că şi mama. Colin sta tăcut în tocul uşii, privindu-mă cu dragoste. Un zâmbet slab îmi încolţeşte pe buze atunci când vederea îmi este liberă până la el, răsplătindu-mă la rândul lui cu un zâmbet mare. Se aproprie cu paşi mari de mine şi mă trage în braţele sale, îmi trec mâinile în jurul abdomenului său şi îmi las capul să se odihnească pe pieptul său. Buzele lui îmi mângâie pielea de la obraz până la ureche, făcându-mă moale în braţele sale.

- M-ai speriat prinţeso, spune şi inima îmi tresaltă de bucurie.

- Ce am păţit? Întreb când mă retrag din îmbrăţişare.

- Ai cam uitat să mănânci domnişoară, tonul cicălitor al mamei îşi face apariţia făcându-mă să-mi dau ochii peste cap. Ai leşinat aseară la petrecere şi ei bine, acum eşti aici, adăugă şi zâmbeşte dulce.

- Doctorii spun că se poate să fi leşinat şi din cauza stresului, dar şi pentru că eşti slăbită scumpo, tata o completează pe mama.

Îmi duc automat privirea spre Colin care înghite în sec. Trebuie să rămânem singuri să văd ce a rezolvat cu Ross. Sper că nu a aflat cineva ceva, căci suntem ca şi terminaţi!

- Când pot pleca? Întreb după câteva momente de linişte.

- Imediat, spune asistenta de mai devreme intrând în încăpere. Părinţii tăi trebuie să semneze nişte acte şi apoi poţi pleca, adăugă şi le face semn alor mei să plece.