Prolog

44 11 3
                                    

Stau rezemată cu capul de fereastra maşinii şi admir ploaia de primăvară. Îmi văd reflexia şi îmi admir părul vopsit albastru de culoarea cerului cu reflexii mov, ieri îndreptat ce îmi ajunge până la brâu. Drumul format din cele două şosele pare interminabil. Încă nu am ajuns în oraş, iar verdeața si aşezarea simetrică a copacilor mă plictiseşte din ce în ce mai tare.

"Nu poți conduce mai repede?"

Întrebarea mea pare să îl irite pe şofer. Îmi aruncă o privire deranjantă, dar o ignor. Nu am pic de răbdare. Şi de ce să am? E un nou început, mi-am făcut un program pentru următoarele trei luni şi e destul de încărcat. Scot agenda din geanta neagră şi răsfoiesc cu extaz printre planurile ce mă vor ține preocupată de cearta cu părinții mei. Examinez biletul căruia i-am acordat în ultimele zile o atenție excesivă oftând.

"S-a întâmplat ceva?", întreabă şoferul uitându-se pe furiş la mine.

"Ochii la drum, nu te plătesc pentru conversație", îi răspund eu iritată de faptul că nu îşi ia slujba în serios.

Se aşterne o linişte jenantă, dar nu aveam timp să vorbesc cu un simplu taximetrist de problemele mele. Trebuia să îmi fac ordine prin gânduri, să mă reinventez, să nu mai fiu mica fetiță care trebuie să vină la 7 acasă. Îmi pun piciorul drept peste piciorul stâng şi în cele din urmă scot iPhone-ul din buzunar, vrând să trimit un mesaj. "Accept". Când să îmi pun la loc telefonul, vibrează. "Ora 3 în locul obişnuit". Zâmbesc mulțumită şi îmi notez datele cu entuziasm. Încă cincisprezece minute şi ajung la locul unde se va schimba totul, unde în sfârşit voi putea să fiu liberă, să zbor cu propriile-mi aripi...la aeroport.

"Aici poți coborî", îmi spune el eliberat de chinul de a mă conduce.

"Nu, eu trebuie să cobor la aeroport.", îi spun eu în timp ce neliniştea şi teama începe să mă cuprindă.

"Este noapte, drumul e plin de apă şi eu nu vreau să fac accident. Te descurci", mă informează fără pic de regrete.

"Eu plătesc pentru aeroport, aşa că ori mă duci cât de rapid poți acolo, ori ai condus doisprezece kilometri degeaba."

Calcă furios accelerația în timp ce eu îmi făceam griji de momentul în care ai mei vor afla. Mă grăbeam în speranța de a nu mă descoperi, dar în ritmul acesta dimineața voi fi ținută iar ostatică în cameră.

E pustiu, tot ce văd e întuneric. Tricoul alb cu decolteul în formă de V, pantalonii de blugi rupți la genunchi şi tocurile de nouă centimetri nu mă avantajează pe vremea actuală, iar geaca neagră de piele cu ținte la umeri nu mă încălzeşte cu absolut nimic. Observ dificultatea şoferului de a conduce. Ochii îi erau întredeschişi, semn că nu vede din cauza picăturilor ce acopereau tot geamul. Două puncte luminoase care se măresc din ce în ce mai tare îmi atrag atenția. Iau repede volanul şoferului şi virez la dreapta în încercarea de a ne salva. Dar e prea tarziu.

Atunci mi-am dat seama că aripile mi-au fost tăiate...mergeam pe contrasens.

FotografulUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum