Fotograful

Capitolul 1

De ce nu îmi pot deschide ochii? Îmi simt corpul atât de greu ceea ce mă înspăimântă îngrozitor. Încer să mă ridic, să mişc o mână, dar degeaba. Nu simt nimic. Aud ceva...mai mult zgomote decât vorbe, mă chinui să înțeleg. Paralizie. Singurul cuvânt pe care am putut să îl descifrez din mulțimea sunetelor ce mă înconjoară din toate părțile. Din acest motiv nu pot să îmi mişc corpul? Sunt paralizată? Ce s-a întâmplat mai exact cu mine? Memoria mea e în ceață, tot ce ştiu e că trebuia să ajung undeva. Aceasta să fie noua mea viață, plină de bipăitul aparatelor, într-un scaun cu rotile şi trăind la mila oamenilor? Refuz să cred un lucru atât de ridicol, încă nu sunt sigură de spusele acelei voci răguşite şi masculine, cel mai probabil rostite de un docotor căruia i se pare un gest complet imatur orice prostie am făcut. Refuz gândul unei vieți irosite din cauza deficienței mele. Refuz să mă dau bătută acum, când este timpul meu să îmi arăt aripile lumii. Refuz. Protestul meu a dat naştere unei respirații greoaie ce a aburit masca de oxigen. Aud lumea adunându-se în jurul meu şi şoptind lucuri despre micul meu act de rebeliune.

"Este trează?"

"Nu, sunt moartă. Tu ce crezi?", răspund eu în mintea mea întrucât nu aveam suficientă putere de a-mi expune talentul meu în arta sarcasmului.

După multe încercări eşuate de a dovedi faptul că sunt conştientă, reuşesc să îmi deschid ochii, dar nu pentru mult timp. În acele câteva secunde în care am putut sa văd şi alte culori înafară de negrul cu care m-am confruntat în ultimele minute, am văzut doar fețe neclare ce îmi inspectau trupul. Sunetul scos de aparate la fiecare secundă devine din ce în ce mai iritant şi mai puternic în mintea mea. Nu mai suport să stau captivă în propriul meu trup. Trebuie să evadez. Haide corpule, de ce nu te supui comenzilor mele? Reuşesc într-un final să îmi deschid ochii şi să văd pentru o perioadă mai lungă de timp, vederea devenind din ce în ce mai clară.

"Pacienta a devenit conştientă la 8:42 miercuri", aud eu aceeaşi voce ce a lăsat o linişte deplină în salon.

Scârțâitul uşii este urmat de paşii a trei persoane care par destul de grăbite. Foşnetul foilor durează câteva secunde care par ore întregi din perspectiva mea, după care se opreşte brusc. Iar linişte.

"Domnişoară Miller, puteți vorbi?"

"Nu mult", bolborosesc eu din toată puterea mea.

"Mă bucur să vă aud zicând acest lucru, nu mulți au voința de a se exprima în timpuri ca acestea. Vă amintiți ce s-a întâmplat?"

"Nu sunt sigură", îl informez eu încercând să îmi pun creierul la treabă.

"Paralizia este cel mai des cauzată de deteriorarea sistemului nervos sau a creierului, în mod special a măduvei spinării. Acesta reprezintă şi cazul dumneavoastră. Cauza a fost un accident de maşină. Partea pozitiva reprezintă faptul că vă numărați printre cazurile fericite, când este doar temporară"

Temporar? Nimic nu e "temporar". Partea pozitivă? Nu există. Voi fi marcată pe viață. Voi fi ştiută ca fata care după ce că a fugit de acasă a mai avut şi un accident de maşină. Care e partea bună? Sincer doctore, perspectivele noastre sunt la poli opuşi. Ce ar trebui să fac? Să văd paralizia ca pe o oportunitate? Da...o pauză de la viață în care pot să îmi reorganizez gândurile. Am nevoie de linişte, să mă gândesc la trecutul şi greşelile comise, la viitor şi la cât de multe sunt în stare să fac pentru a ajunge unde mi-am propus. Nu. Trebuie să mă gândesc la prezent. El e tot ce contează, căci fără prezent, tot ce s-a petrecut în trecut a fost în zadar, iar viitorul nu există. Trebuie să reflectez asupra faptelor de astăzi, pentru ca mâine să pot să stau lângă fereastră dimineață, cu cafeaua în mână, cu zâmbetul meu aproape inexistent, fără nicio grijă pe umeri.