Fotograful

Capitolul 4

O lună a trecut de la internarea mea în care nu am făcut nimic altceva decât să respect programul bine pus la punct al lui Kate. Dimineața mă punea să mă trezesc la şapte, căci "o dimineață pierdută e o zi pierdută" şi mă ajuta să mă spăl, după care ieşeam împreună afară. Ea a reuşit să obțină permisiunea de a mă duce şi în alte locuri căci dacă mai stăteam o singură dată în parc înnebuneam. Când mă întorceam, se făcea ora 11 sau chiar 12 în unele cazuri când vizitam centrul, deşi eu nu eram de acord cu lucrul acesta. Mereu oamenii îşi întorc privirea după ce trec de ei sau se uită cu milă la mine, aşa că i-am zis lui Kate că vreau locuri mai puțin populate. Până la ora 8 făceam ce vream. Puteam să îi încânt pe ceilalți cu prezența mea la "programul de seară al copiilor", în care de la şase la opt atât copii cât şi adolescenți iau parte la diferite activități cu scopul de a se distra şi a uita de problemele lor. M-am dus de câteva ori, dar grupulețele erau deja făcute, aşa că după a patra întâlnire am zis să plec. Acolo am cunoscut-o pe Stephanie mai bine. De atunci aproape în fiecare zi venea la mine în cameră, dar Jack după câteva minute era deranjat de gălăgia noastră şi prezența ei aşa că ne duceam în camera ei cu numărul patru. Alte dăți, îl sunam pe tata să îmi aducă nişte cărți şi le citeam în 3 zile. După aceea, i le dădeam şi lui Jack să le citească. Într-o zi când am văzut că în zadar încearcă să citească, m-am hotărât să îl ajut.

"Vino la mine pe pat", începusem eu conversația.

"De ce?", mă întreba el bănuitor.

"Pentru că eu nu pot veni la tine"

Jack luă cartea cu el şi se aşezase lângă mine. Eu m-am ridicat, aşezându-mi picioarele într-o poziție cât mai confortabilă şi i-am luat cartea din mână, dând pagina la prolog.

"Citeşte cu voce tare", îi comandam eu.

"Întâmplările ie...ie...şite", se bâlbăia el, "din?".

"Întâmplările ieşite din comun", îl ajutam eu. "Pe tine nicio asistentă nu te-a ajutat? Sau doctorul?"

"Suntem la un spital. Angajații sunt ocupați non-stop cu noii pacienți, n-au timp de noi. Nu am asistentă ca tine."

Şi cam aşa mi-am ocupat a doua parte a lunii, ajutându-l să învețe să citească, să adune, lucrurile de bază. William venea de cele mai multe ori şi ne întrerupea sau ne interzicea, căci eu trebuie să mă odihnesc, iar pentru el reprezintă un risc. Dar cine îl asculta? Surprinzător, într-o săptămână citea destul de fluent.

"Capitolul 7. Dimineața veni cu ploaie, vânt şi ceață, adică o vreme deprimantă, drept pentru care mi-a fost greu să cred că ziua precedentă fusese mai mult decât un vis frumos şi straniu."

Îl priveam pe el ținând primul volum din Miss Peregrine surprinsă de evoluția pe care a avut-o săptămâna respectivă. Ba chiar mai mult, la sfârşitul lui martie ştia să facă ecuațiile de clasa a 8-a. Carrie îmi adusese aparatul, aşa că mereu îi făceam poze când încerca să citească, când reuşea, când făcea calculele uneori fără ştirea lui, întrucât era prea concentrat. Mă gândeam că ce făcusem în primii opt ani de şcoală pentru el au fost floare la ureche. Voiam să cred că datorită profesorului s-a întâmplat acest lucru, dar pe cine să păcălesc? Era deştept, poate chiar un geniu închis într-o cuşcă sub formă de spital. Această afirmație mi-a trezut brusc o idee de poză pentru un concurs. Am notat-o în jurnal şi gândurile îmi curgeau pe parcurs ce stiloul cu peniță aurie lăsa urme de cerneală în calea ei ce reprezentau ideile mele.

* * *

Am închis jurnalul. Două pagini pline de schițe de poze au fost adăugate.