Fotograful

Capitolul 3

"Deci, Jack, de cât timp eşti aici?", îl întreb eu odată ce i-am aflat numele.

"E cam complicat...pot să spun că de ceva timp", explică el încercând să găsească cuvintele potrivite."Pe scurt locuiesc aici."

Locuieşte? La ce se referă prin "locuieşte"?

"Am atacuri de panică foarte des şi mă ia mereu cu leşinuri. Orice activitate pe care o fac reprezintă un risc mare pentru mine.", îşi continuă el ideea.

"De ce?"

Întrebarea pare să îl închidă. Părea să evite răspunsul cu orice preț. Buzele lui încearcă să se mişte, să vină cu o invenție, dar e în zadar. Oftatul lui este urmat de o pauză de câteva secunde.

"Şi eu aş vrea să ştiu. Până acum zece ani, nu aveam nimic. Eram ca orice copil normal. Cauza este necunoscută, cel puțin din perspectiva mea. Doctorul s-a consultat cu un psiholog şi mi-a povestit de faptul că moartea surorii mele are un rol important în toate aceste leşinuri. "

"Sora ta?"

Acum înțeleg de ce a tresărit când a văzut-o pe Carrie. Cred că i-a fost foarte greu să ne vadă pe noi două. Nici nu ştiu cum ar fi fost viața mea fără ea şi nici cum ar fi în continuare. Nu trebuia să îl întreb de sora lui, sigur se va întrista acum. Va fi copleşit de sentimente şi va leşina, dar nu mai pot da înapoi. Totuşi, voi sta peste opt luni cu el, deci ar fi bine să ştiu ceva despre persoana lui, caracterul său, povestea sa.

"Nu vreau să vorbesc cu tine despre moartea ei", îmi spune distant. "A fost asasinată pe scurt", continuă cu aceeaşi răceală. "Doctorul vrea să creadă că motivul pentru care leşin sau am atacuri este ataşarea mea de amintirile cu ea."

Am auzit că sincopa poate fi cauzată si de emoțiile amplificate într-un anumit moment, dar atât de des? Iar atacurile de panică ar fi trebuit să se oprească cu mult timp în urmă.

Văzând că pun la îndoială spusele lui sau mai bine zis vorbele lui William, Jack se hotărăşte să îmi povestească mai multe.

"Ca şi tine şi eu am dubiile mele. Crede că sunt slab din punct de vedere psihologic. Părinții mei veneau la spital din ce în ce mai des anunțând că am căzut din picioare ori când jucam football, ori când făceam treabă prin casă, erau o groază de motive. În numai două luni toți din insituție mă cunoşteau. Împreună cu doctorul au hotărât că e mai bine să stau aici o perioadă de timp, cât să mă liniştesc. Şi când toți credeau că m-am potolit, imediat ce ajungeam acasă sau ieşeam din spital aveam un atac de panică sau leşinam. Aşa că iată-mă aici."

Să trăieşti atât timp în spital? Mă uitam la băiatul de aceeaşi vârstă ca mine cu milă şi compătimire. Parcă deodată ochii săi albaştri stil Ian Somerhalder nu mai erau atât de reci ca odinioară, iar tricoul său pe care scrie Metallica nu mai părea atât de şifonat şi dur.

"Mi-aş dori să stau acasă în pat, nu la spital. Dar presupun că nu poti avea totul. Nu toți îşi dau seama de asta. Nu înțeleg de ce cineva ar vrea să fugă."

"Dacă vrei să bați un apropo, măcar bate-l bine", exclam eu furioasă de afirmația lui. "Am avut un motiv foarte bun"

Sunt sigură că doctorul i-a povestit de faptul că am fugit de acasă, iar faptul că el mi-a reamintit de acest lucru m-a călcat pe nervi

Cred că e rândul meu la zisul poveştilor ce marchează pe viață. Sunt atâtea detalii de zis pe care vreau să le omit dar care în acelaşi timp atât de esențiale