Cu doua zile mai tarziu, am inteles pe propria piele ce e aia suferinta. E acel sentiment, putin spus dureros, in care descoperi ca o parte din tine s-a smuls, pierdandu-se in stropii timplului care, odata picati, nu se vor intoarce. E acel sentiment care, involuntar, te fac sa-ti dai toate lacrimile, sa te descarci urland in interiorul tau, sa sti ca nimeni nu iti poate readuce ceea ce tocmai ai pierdut. Nimeni nu te poate consola, caci de fiecare data cand gandurile tale, pline de amintiri cu acea persoana pretiosa pierduta, mereu vor declansa un razboi total in interiorul tau, care de fiecare data va fi tot mai dureros. Dar amintesteti ca nimic nu este vesnic, ca totul pamantesc e trecator, dar totodata, amintesteti ca esti o fiinta puternica, care cu vointa poate trece peste orice, chiar daca aparent asta pare imposibil. Tatal meu, cel care din primul meu urlet, m-a privit cu atata dragoste, el este cel sub al carui ochi am crescut, care mereu a stiut sa ma intelega, chiar daca uneori nu a avut atata timp pentru mine sunt sigura ca nu a facut-o intentionat. Si iata ca astazi, il conducem pe ultimul sau drum. Da, dureros. Dar asta este viata, si odata-si-odata vom trece peste!
Luni, Ziua terorista, am preferat sa stau acasa, macar asa puteam evita privirile tuturor, dar sigur, ca cineva a insistat atat de mult incat a reusit sa ma tarasca pana la scoala. Acea persoana era Kyle. Dupa moartea tatalui meu, am devenit foarte buni prieteni, si mereu mi-a fost aproape atunci cand am avut nevoie de el. Recunosc, incepea sa-mi placa... poate doar pentru ca nici un baiat nu s-a mai comportat asa cu mine. Sincer, nu stiu dece se comporta asa cu mine. Adica serios... Arat ca o vrăjitoare pe langa celelalte fete. Dece m-a ales fix pe mine?! Poate voi pricepe intr-o zi, dar sigur nu acum.
Cand ne-am intors spre casa, eu, Kyle si Kat, am vazut masini de politie circuland pe straduta unde se aflau casele noastre, si la un moment dat, o serie de politisti intrara in casa lui Kyle, care totodata era vechea mea casa, cand parintii mei locuiau cu mine inca in acest orăsel.
-Kyle? s-a intamplat ceva? spun eu ingrijorata de faptul ca politisti tocamai aveau sa intre in casa.
-Nu, nu s-a intamplat nimic. Fac investigatii.
-Pentru?
-Ei cred va pot afla cauza mortii stii tu a cui..
-Aa.
Din acel moment pana acasa n-am mai scos nici un cuvant. Cand am ajuns acasa, mama era invaluita de lacrimile suferinde a ei pe toata fata. Niciodata n-am mai vazut-o asa... Era logic din ce cauza plangea, asa ca intrebarea mea nu ar fi avut un rost, asa ca m-am asezat pe ea langa canapea, am luat un servetel si i-am sters lacrimile, am strans-o tare in brate si i-am spus "totul o sa fie bine". Mi-a povestit despre tata, despre toti cei care erau invidiosi pe el... Despre cei care ar fi putut criminali acestui caz. Nu poti sa le spui chiar dusmani, dar, din pacate avea si astfel de relatii cu anumite persoane. Dar daca tata a fost omorât in biroul sau, dece nu investighează in birou, sau in orasul in care se afla biroul?! dece ar cauta intr-un loc in care nu ar gasi nimic, un loc care tata l-a dat uitării de mult?
Mi-a vibrat telefonul. Era un mesaj de la Kyle, un mesaj care m-a facut sa-mi dea lacrimile, in care spunea ca nu mai putem fi prieteni, dar sa nu intreb motivul.
