Știu că nu ar trebui, dar sunt al naibii de curios, de ce desena ea acolo, în mica ei lume. Îmi reprim toate gândurile față de orice alt lucru și mă îndrept spre ea cu privirea fixă întra ei. Când ajung lângă ea, îmi duc instinctiv mâna la ceafă, fiind jenat de situația actuală. Dar, cu acel mic gram de curaj care mi-a mai rămas, decid să vorbesc primul.
- Hei.
Îl văd cum se apropie de mine, fiecare fărâmă din corpul meu fiind în stadiul de atac, exact cum m-a învățat tatăl meu. Totuși nu mă simt în pericol, de fapt, sunt de-a dreptul întrigată de persoana lui. Când, într-un final este chiar lângă mine, îsi duce mâna la ceafă, având o expresie confuză. El este primul care sparge gheața.
- Hei .
- Ăă, hei..
- Scuze că te deranjez, mă întrebam, doar așa, ce desenezi acolo. Te văd în fiecare după-amiază pe-aici.
Cumva și-a dat seama că-l desenam ? Sper că nu. Asta ar fi jenant.
CITEȘTI
Tears
Conto"Frica crește odată cu noi" "Iar noi ramânem aceeași, niște privighetori uitate"
