Cu toate fețele din jur am putut sa te disting. Erai acolo, lângă mulțimea de adolescenți, inima îmi bătea tare și doar fericirea de pe chipul tău o mai puteam vedea. Totul se mișca incredibil de repede pe lângă noi, speriat să nu mă vezi m-am lăsat înghițit de vârtejul de oameni. Ce îmi faci tu mie?
Cum ai puterea să te uiți atât de profund la oameni ca și cum le poți citi mintea? Cum poți să zâmbești și în cele mai înnorate zile?
Cu acei ochi, atât de negri, poți să luminezi atâtea suflete. Dar tu nu o să îmi descoperi niciodată admirația, știu că tu nu te-ai uita la mine în felul acela. Știu că eu nu sunt persoana ce îți face pulsul să o ia razna, știu că nu eu sunt persoana ce îți dă această stare de fericire.
Dar într-o zi nu am mai plecat, am stat și m-am uitat la chipul tău ce radia acea fericire atât de pura, am stat și m-am uitat cum o țineai de mână. Ea te face fericit? Ea te admiră cum o fac eu?
Și ți-am văzut zâmbetul, te uiți la mine cum nu te mai uiți la nimeni. Mă studiezi mai mult decât o studiezi pe ea, ma iubești mai mult decât o iubești pe ea.
Acum stai cu ea de mână, dar amândoi știm cine îți face pulsul să o ia razna, cine te iubește și cine te face să zâmbești aşa. Dar numai noi știm, ei nu vor știi niciodată. Rămâne micul nostru secret.
