Insemnarile unei fete pierdute

Capitolul 6

Simt ca viata mea se duce din nou pe rapa...si tot ce pot eu sa fac este sa privesc in gol si sa indur. Nu mai pot plange, mi-am dat seama ca nu ajuta deloc. Nici daca mi-as dori in unele momente sa plang, nu as putea. Pur si simplu simt cum se frange ceva in mine, insa eu doar privesc epava, fara a incerca sa fac ceva, sa ajut pe cineva, pur si simplu las sa moara tot echipajul de la bord. Pierd persoane..constant...am inceput cu bunica, cea mai draga persoana de pe planeta asta. Ea era singura cu care ma simteam in largul meu, cu care ascultam muzica la maxim si cu care imi faceam temele. Cea care imi facea in fiecare vineri, cand veneam la Ploiesti, la tata, snitel de pui cu piure...doar ea il reusea atat de bine...singura care ma asculta cand ii spuneam ca m-am saturat sa fiu tratata ca un nimic de catre tata. SINGURA care s-a impus, care a incercat sa schimbe ceva in relatia cu el, si asta doar pentru mine, pentru persoana aia nenorocita care a bagat-o in pamant...daca nu eram eu, ea era aici. Nu se mai grabea cu spitalul, ar fi venit la un spital mai bun in Bucuresti, dar ea a ales calea rapida, dar stupida, sa mearga in Ploiesti, la un spital de stat, unde s-a imbolnavit si..si...a...murit...din cauza..mea.
Dupa bunica..mi-am pierdut cea mai buna prietena, care nu a mai vazut nimic in mine..nu mai eram fetita aia cu parul in codite impletite tot timpul...fetita care radea tot timpul..eram ciudata aia care fumeaza, bea pana nu mai stie de ea, se mutileaza si plange in liniste prin bai...chiar daca nu imi spunea niciodata, ii vedeam piciorele pe sub cabina...stiam ca era acolo..dar niciodata nu a avut curajul sa se bage...ajunsesem o ratata..asa ca, pur si simplu, a plecat..mi-a frant inima, dar mi-am revenit cand mi-am dat seama ca, de fapt, s-a aparat ea..si asta m-a facut foarte fericita.
Dupa schimbarea mea radicala, care a socat pe toata lumea, am intalnit-o pe X( nu as vrea sa dau nume ), care m-a ajutat cat a putut, insa si ea avea probleme..nu ii mergea chiar atat de bine acasa si in societate purta mereu o masca, care nu definea deloc persoana care era cu adevarat..insa, cu timpul, a invatat ce fiinta geniala este, si a inceput sa se simta in largul ei...si cam de asta o iubesc eu..pe ea era sa o pierd de atatea ori...insa ea mi-a dat o sansa..o nenorocita de sansa..si a crezut in mine..stia ca o sa ma fac bine, stia ca o sa imi fie bine intr-o zi...si nu se astepta sa ma ajute, ci doar sa ma tina de mana cand o sa fiu pregatita sa ma ridic dupa cazatura.
A treia persoana a fost baiatul pe care l-am iubit, il iubesc, si il voi iubi cel mai mult toata viata..el este cel care m-a ascultat in fiecare seara cand nu aveam chef de nimeni si de nimic. Cel care imi oferea cele mai dulci buze...cele mai fierbinti sarutari pe gat..cel care ma ajuta sa imi cladesc un viitor, care imi spunea ca pot si mai mult tot timpul. Si nu in ultimul rand, cel care ma vedea superba cand eu ma vedeam doar o speranta stinsa... mi s-a facut frica, nu mai primisem atata atentie niciodata in acel fel...nu voiam sub nicio forma sa imi pierd minunea..sa mi-o irosesc cumva...fara sa isi dea seama, am devenit extraordinar de geloasa si de curioasa...pur si simplu nu mi-l imaginam decat in viitorul meu si atat. Asa ca, fara sa vreau..fara sa vrea..ne-am pierdut unul pe altul..am avut o perioada cand ne prefaceam ca totul este bine, dupa o cearta care se lasa cu lacrimi si semne..mi-a fost frica ca voi fi parasita..nu mai suportam asa ceva din nou...asa ca..l-am parasit...si acest lucru nu mi-l voi ierta niciodata. Cum i-am calcat pe inima, doar pentru a o proteja pe a mea...a fost, evident, chiar invers...faptul ca pe el nu a parut sa il afecteze, m-a distrus complet..si faptul ca m-a mintit legat de ceva personal..m-a facut sa ma indoiesc si de sentimentele lui pentru mine. Inca o persoana care dispare din peisaj doar din cauza greselilor mele.
Inca o persoana care a plecat a fost un prieten foarte bun..doar pentru ca eu am ales sa imi bat joc...nu am vrut asta..il iubeam..insa l-am facut sa sufere...ma iubea in alt fel...l-am placut si eu, insa stiam ca sunt cu moralul la pamant si ca nu o sa il iubesc asa cun trebuie..am iesit la un moment dat in centru vechi..unde eu am ales, din nou, sa imi inec nervii cu bautura. Am ales sa am o relatie cu el...dar cand mi-am dat seama ca e o persoana prea minunata...nu am vrut sa o ranesc..el avea grija de mine intr-un fel cum nimeni nu a avut vreodata. Ma simteam iubita..insa am ales sa ii spun ca imi placea de altcineva..niciodata nu cred ca i-am spus adevarul. Am mai iesit dupa, insa totul era schimbat. Ma simteam asa de prost..am inceput sa ma simt singura...aveam nevoie de protectie, de iubire..asa ca am ales varianta de a ma cupla cu cineva pe care stiu ca nu il voi avea pentru mult timp..era ca un pansament folosit, care la un moment dat tot cade. A fost o greseala, dar nu aveam alta varianta. Acela a fost momentul cand a decis ca nu mai are nicio treaba cu mine si ca e mai bine sa ma ignore. Lucrul asta m-a facut sa realizez cat de proasta am fost si ca am pierdut o persoana foarte draga. Imi pare rau...si regret enorm ce a fost in capul meu...
Alta persoana care a plecat a fost tata, care cred ca astepta de foarte mult timp asta...el si-a refacut viata. Are un copil, o sotie, dar si fericire maxima...eu nu mai am ce cauta acolo..insa daca plecam, imi lua o bucata din suflet...el e barbatul cu care mi-am petrecut cu greu, dar placut, viata. Cel care mi-a alimentat pasiunea cea mai mare, pescuitul. A fost barbatul vietii mele. Dar, din cauza orgoliului pe care se pare ca il avem amandoi, nu am mai vorbit. Asta rezulta ca el a cedat si ca nu mai vrea nimic..nu mai vrea sa ma vada, nu mai vrea sa vin pe acolo..absolut nimic. Multa lume imi spune ca nu e asa, insa, dupa parerea mea, daca voia atat de mult sa ma vada si eu il " respingeam" tot timpul, de ce nu venea frate pana la mine la Bucuresti, imi facea o surpriza, ma lua de la scoala..ceva...e scumpa benzina, tata, nu e asa? Aia e...
Ultima persoana pe care am pierdut-o, insa nu stiu exact cand.. sunt chiar eu..si daca te pierzi pe tine, te poti considera deja infrant in batalia cu viata. Ma uit in fiecare dimineata si imi pun aceeasi nenorocita de intrebare..."cat mai rezisti?". Ma uit mereu absenta..incerc sa vad ceva frumos la mine..insa depresia mi-a legat o panglica neagra la ochi si mi-a interzis sa mai vad realitatea...si ca orice om orb, trebuie sa ma bazez pe urechi...insa, boala imi sopteste perspectiva ei a vietii...imi spune cum arat..ce spune lumea..ce gandeste...tot..doar ca sa ma distruga..incetisor, dar fatal. Am un sentiment ca o sa cedez.. trebuie sa ma adun, sa incep sa ating lucrurile din jur si sa caut o foarfeca..asta cat mai repede..si sa tai panglica pana nu e prea tarziu..asta daca nu este deja prea tarziu..

Uneori, simt nevoia sa scriu. Sa scriu pana ma dor degetele..mi-as dori sa pot urla tot ce simt..de fiecare data cand scriu, un fior ciudat imi strabate trupul si o imensa gaura neagra apare in stomac. Cum este acum, imi doresc sa scriu..doar ca ma tot intreb ce..am vorbit despre tot..in afara de un singur lucru...de ce nu am dus niciodata pana la capat o tentativa de suicid...mi-a fost frica? Da, mi-a fost. De faptul ca nu o sa mai exist? Din pacate, nu. Eram impacata cu durerea si cu moartea propriu zisa. Atunci? Mi-a fost frica de familie..de fiecare data cand nu ma simteam bine, ma uitam la un videoclip. Un videoclip care imi schimba de fiecare data perceptia asupra durerii celor din jur, celor care chiar tin la tine. Era un filmulet in care mame, tati, surori, frati, prieteni, povesteau in mica parte durerea pe care o simteau dupa persoana pierduta. De fiecare data plangeam la el. Imi imaginam persoanele care le aveam aproape cum isi distrugeau vietiile din cauza mea, cum raman cu o trauma toata viata. Atunci de ce am incercat..? Au fost acele momente in care deveneam indiferenta, in care nu mai vedeam niciun motiv, nicio speranta. Ma scufundam in nebunie. Am realizat prea tarziu ca aveam o problema mintala, ca ajunsese sa nu imi mai fie frica sa ma ranesc sau sa risc sa mor. Asta i-a pus pe toti in pericol. A doua oara cand am facut supradoza, stateam in pat si plangeam..nu pentru ca regretam, ci pentru ca ma rugam sa adorm si sa nu ma mai trezesc. Daca ar exista o modalitate prin care as putea da din viata mea unor persoane cu probleme care chiar si-ar dori sa mai traiasca, as face-o...ei merita mult mai mult decat merit eu.

Daca iubesc un baiat, inseamna ca trebuie sa fiu cu el? Adica, in regula, a fost ceva intre noi...doar ca eu am stricat acest lucru..dar mi s-a dat o a doua sansa. Am refuzat-o, pentru ca omul trebuie sa invete din greseli, nu sa profite de ele. Un om care accepta a doua sansa este un om care o va primi si pe a treia, si pe a patra, si pe a cincea, si tot asa. El va tot gresi...se va invata asa, pana cand cineva se va hotari sa ii taie aceste sanse..va avea un soc, astfel ca se va schimba radical. Nu imi place sa primesc astfel de ajutor. Intotdeauna mi-am dorit sa reusesc eu singura sa imi cladesc viitorul, fara sprijin. Aceasta a fost una dintre greselile pe care le-am facut cand am realizat ca nu ma simt bine. Nu i-am spus nimanui, pana cand si-au dat seama si singuri. Si-au dat seama nu cand schitam un zambet fals sau cand nu vorbeam deloc, ci cand au vazut semne sau cand am intrat in spital..imi pare rau ca mi-am mintit unul dintre psihologi..am crezut ca nu le pasa, ca isi fac doar treaba, insa nu era chiar asa.