Privesc în gol și joc un rol
Și mă prefac că n-am nimic.
Sufletu-mi stă învins, la sol,
Și n- am putere să-l ridic.
Zâmbesc și râd, ochii-mi sclipesc,
Dar nicidecum de bucurie,
Că-n ei lacrimi sălășluiesc
Și stau să cadă, câte-o mie.
Afară plouă, plouă-n mine
Și sufletul îmi plânge iară.
Sunt doar un chip într-o mulțime,
Menit ca într-o zi să piară?
Care mi-e rostul? Cine-s eu
Și încotro pașii mă poartă?
De ce, oare, în drumul meu,
Dau numai de ziduri de piatră?
Să le tot urc? Am obosit,
Iar să le sparg nu am putere,
Când sufletu-mi, neodihnit,
Se zbate-n lanțuri de durere.
Mii de-ntrebări, nici un răspuns.
Speranța mi-e aproape moartă.
Soarele meu stă înc-ascuns
Pe-un cer ce doar nori negri poartă.
