Copilă dulce, de ce plângi
Când ploaia-n geam îţi bate?
N-ai vrea, mai bine, să-ți alungi
Necazurile toate?
N-ai vrea să stai cu mine-un pic,
Să ascultăm tăcerea?
Știi, chiar dacă nu spui nimic,
Eu îți aud durerea.
E-n fiecare zâmbet fad,
E în a ta privire,
E-n lacrimile care-ți cad
Pe-obraji, făr' de oprire.
Îți cunosc fiecare gând
Și îți știu orice teamă.
Știu c-ai nopți când adormi plângând,
Când lumea te destramă.
Te văd căzând des și aș vrea
Brațele-mi să te prindă,
Dar cum, când toată viața ta
O văd doar din oglindă?
Mă uit la tine, deseori,
Cum vrei să mă convingi
Că demonii-ți interiori
Izbutești să-i învingi.
Îți văd ochii de lacrimi plini,
Când vrei să te-amăgești
Că ești bine. Văd cum suspini,
Văd ce frumoasă ești.
Văd tot ce tu nu poți vedea
Și văd puterea ta,
Când tu-ți vezi doar reflexia,
Nu dincolo de ea.
Poezia aceasta a fost începută acum vreun an sau chiar mai bine, cu gândul la o persoană dragă mie. Totuși, pe atunci m-am confruntat cu un blocaj minunat, pe care observ că vremea ploioasă din Anglia m-a ajutat să-l depășesc (pentru că ploaia mă inspiră mereu). Mulțumesc că citiți bucățile mele de suflet.
