Alie's World

Poveste 2

,,Două gloanțe trec milimetric pe lângă mine, facând un zgomot asurzitor. M-am rostogolit pe pămantul crăpat de soare, ascunzandu-mă după un butoi.

—Laș-o! se aude o voce care îmi face pielea de găină. O chem pe mămica ta să te ia de dupa butoi? rautatea plutește din vorbele lui.

Nu trebuie să arăt că îmi este frică. Nu trebuie să îi arăt LUI că îmi este frică. Îmi umezesc buzele uscate și împușc la nimereală în partea dreaptă, pentru a-l distrage. În urmatoarea secundă sunt în picioare, cu pușca îndreptată spre El, dar fară rost, și-a dat seama că era o distragere și un glonț micuț îmi intră în mâna dreaptă. Puțin mai încolo și era la inimă. Îmi simt mâna că zvâcnește de durere. Nu mă uit, știu că e plină de sânge. Îi vad rânjetul tâmp de pe față când o matahală îmi da cu podul puștii în cap. Să reacționez nu are rost, e 5 contra 1.

—Suzane! aud vocea, parcă în ceața, a lui Augustin.

Vreu să îi răspund, dar nu pot. Parcă tot corpul meu e amorțit și nervii sunt inerți. Câteva pocnituri de armă și cuvinte sacadate se aud parcă la kilometri distanță. Două matahale vin și mă iau pe sus, dar nu apucă să facă pași că mă scapă, căzând și ei jos. Sunt morți. Impactul mare mă face să îmi pierd și cea mai mică formă de luciditate...”

Mă trezesc transpirată, în patul din „scumpa” mea celulă. Același vis zilnic, timp de 2 ani, în care am retrăit cel mai mare coșmar. Azi ies insfârșit din gunoiul ăsta. Am fost adusă aici pe nedrept, doar că am fost găsită la locul faptei cu un pistol. De la început mi-au zis cei care m-au închis aici că trebuiau mai multe probe și că durează vreo 2 luni până m-i se aduc dovezile, dar 2 luni s-au transformat în 2 ani, chiar la ieri, cu o zi înainte de eliberarea mea au adus doveziile cu nevinovăția mea. Mă ridic din patul incomod și aștept momentul meu mult așteptat. Aceeași față ridată, același păr blond, încărunțit de vârstă, aceeași expresie impermeabilă; sunt toate caracteristicile femeii care a stat tot timpul lângă celula mea. Îi trimit același zâmbet superior și mă îndrept spre ieșire. Semnez câteva acte și o sun pe Julia, să vină să mă ia. Salut cu mâna la tâmplă, într-un stil ștrengăresc și ies pe ușa înconjurată de un gard electric.

—Hello! vocea cristalina a prietenei mele se aude în spatele meu.

M-am obișnuit de mult cu intrările sale de felină în spatele meu. Ea nu s-a schimbat deloc: aceeași minionă cu ochii albaștrii, dar părul ei blond e înlocuit cu un negru lucios.

—Bună! o salut eu și îi sar în brațe.

Îmi răspunde la îmbrățișare și mă trage în mașină. Răsucește cheia în contact și pornește. Mintea îmi zboară la El.

—Derek a scăpat? întreb distant.

Julia dă muzica mai încet și rostește cuvântul de plumb: ,,Da”. Îmi las capul pe spate și mă gândesc că oare ce face acum Augustin. Oare știe Julia unde e?

—Augustin e mort. îmi răspunde plat la întrebarea mea mintală.

Am rămas statuie. Nu am mai mișcat nici un deget. Parcă sunt paralizată. După 2 ani las frâu lacrimilor să curgă. Mai întâi tata, după aceea mama, acum fratele meu! De ce se întâmplă toate astea. Simt privirea plină de compasiune a Juliei. Trge o curbă bruscă spre o pădure. Drumul plin de gropi îți dă senzația că ești într-un carusel. Ea oprește pe un loc amenajat cu o băncuță și loc de foc. Ne dăm jos și eu îi mulțumesc Domnului că prietena mea mă cunoaște așa bine. Mă reped printre copaci și găsesc un stejar bătrân. Mă pun jos și încep să plâng pentru tot ce a făcut Derek familiei mele. Îl urăsc din tot sufletul meu. Tristețe de transformă treptat în ură. O să îl fac să sufere pentru tot chinul care l-am îndurat. Mă ridic încrezătoare spre locul unde am lasat-o pe prietena mea. Un foc mare se înalță de lângă cortul pus de Julia. Ce o pot iubi pe fata asta!

—Schimbare de plan! Cheamă gașca, vreau să îmi răzbun familia! zic mândră de alegerea făcută.

Ea nu zice nimic, doar îmi trimite un zâmbet malefic. Își ia telefonul și formează un număr. Vorbește cu câteva persoane după aceea închide. Ne băgăm în cort ca să fim odihnite prntru ziua importantă de mâine. Ziua răzbunării.