Alie's World

Poveste 3

      Las și ultimul ziar în fața casei drăguței doamne Odete. Căsuța cu un simplu nivel este în întregime vopsită în roz, iar în mica grădină sunt trandafiri, de aceeași culoare ca și casa, așezați cu strictețe. O căsuță ordonată, drăguță și cochetă.

        —Clara, draga mea! aud o voce răgușită, dar totuși melodioasă. Am aflat de tatăl tău, îmi pare rău de el. Uite o plăcintă cu mere ca să se mai însănatoșească!zice blând.

        Eu am pe mine o geacă roșie cu glugă, iar ea: căruntă cu un șorț cu aceeași culoare pală de roz. Scena asta este demnă de ,,Scufița Roșie". Îmi înabuș un chicot în timp ce îi transmit:

        —Doamnă Odete, nu trebuia!zic veselă că tatăl meu v-a băga ceva în gură pe ziua de azi.

        —Nu accept refuzuri!vorbește ca o bunică ce își ceartă nepoata.

        —Mulțumesc mult!zic în timp ce iau mâncarea din mâna doamnei Odete, privind-o recunoascătoare.

        Pun aburinda plăcintă în coșulețul ce a fost azi dimineață plin cu ziare. Pedalez obosită  spre căsuța sărăcăcioasă, adică acasă. Intru încet pe ușă ca să nu îl trezesc pe tata, care doarme pe singurul pat din cameră. Pun plăcinta pe masă și o tau ca să ne mai rămână. Iau grijuliu restul și îl pun în mini-frigiderul nostru, ruginit de vreme. Mă întorc spre pat și îl vad pe tata stând în șezut.

        —Mi-a mirosit mie a plăcintă, dar am crezut că visez!zice râzând.

        Zâmbetul acela părintesc, senin și plăcut, ce ai vrea altceva? Nici o casă sau palat nu poate fi înlocuit de căldura râsului tatălui meu. Mă bucur că se simte bine deoarece a fost țintuit la pat de o boală pe care nu avem bani să o tratăm. Nici măcar nu știm ce boala are! Îi zâmbesc și îi întind bucata de plăcintă.

        —Dar tu nu mănânci nimic?întreabă cu o sprânceană arcuită.

        —Am mâncat azi, dar tu nu ai băgat nimic în gură azi!zic ca un adult ce își ceartă copilul.

        Știe că eu nu glumesc cu mâncarea și că dacă nu am mâncat azi aș mânca acum. Ia bucata din mana mea si o mănâncă încet ca să țină pe mai mult timp. După ce se linge pe mâini îmi face loc lângă el. Sting lumânarea de pe masă. Mă ia în brațe ca să ma încălzească. Deșii nu are nu stiu ce efect asupra mea, adorm cu același frig în oase. Măcar acun sunt doua răsuflări care să încălzească camera. Uneori mă gândesc dacă nu consumăm aerul degeaba...

        Micuțul ceas deșteptător îmi strigă să mă trezesc. Mă duc spre dulapul meu și îmi i-au o pereche de blugi care i-am adus de la mama și o bluză care îmi e putin largă. Sincer vorbind arăt ca o cerșetoare. Imi încalț botinele de iarnă, cele care le folosesc în toate anotimpurile și ies pe ușa care scârțâie ușor, luându-mi biciclata. Cum sunt eu cea mai norocoasă persoană de pe pământ au trecut trei tiruri prin bălți și arăt mai ceva ca Big-Foot dar în varianta minimalistă. Pun bicicleta într-un tufiș si intru pe ușa mare și albă a poștei.

        —Azi e ziua pensiilor.zice bătrâna doamnă Eleonor pe sub ochelarii ei cu ramă mare.

        Urăsc ziua pensiilor. Trebuie să stau peste program și să intru în casele bătrâniilor și să le ascult problemele de parcă eu nu am problemele mele.

        —Chestia e că azi vei avea un ajutor...

        Sincer, mă bucur că am un ajutor, dar totuși vestea mă întristează. Va trebui să stau 16 ore la lucru cu un necunoscut nu îmi priește.

        O voce cunoscută se aude în spatele meu.

—Hei, pitic! Ce faci? zice un glas, înabușinduși un râs când dă cu ochii de hainele mele.

         Îmi întoc capul și văd un băiat de care mi-a fost foarte dor. Nu stau pe gânduri și mă duc să îl îmbrățișez.

        —Hei, Xander!zic bucuroasă.

        —Ai venit să mă îmbrățișezi, sau să mă murdărești?zice râzând.

        —Amândoua!

        Își lasă capul pe spate și începe să râdă. Vai, de când nu l-am mai văzut! De prin clasa a 4-a... S-a schimbat mult: părul scurt și blondin s-a întunecat și ș-i l-a lăsat lung, pieptul de copil a devenit mare și puternic, dar nu musculos. Doar ochii au rămas la fel: aceași nuanță de căprui.

        —Deci au aflat că eu sunt ajutorul tău?zice rânjind.

        Îi zâmbesc atotștiutoare, deși eu nu știam că va fi el v-a fi ajutorul meu. Iau o geantă mare cu ziare iar el ia o geantă mai mică cu bani și facturi și nu mai știu ce. Ies din aria de vizor a camerelor de filmat și îmi iau bicicleta ascunsă în tufiș. Locul unde am pus bicicleta nu e circulat, iar când trece vreo mașină nu are cum să o observe, așa că o las aici. Xander ridică o sprânceană, neștiind de ce ,,fur” o bicicletă.

        —Ca să nu mă doară picioarele! țip eu.

        —Aaa!

        —Bee!

        Și uite-așa zicem alfabetul ca niște copii mici. După ce se zice litera ,,Z” izbucnim în râs. Ce ne-a apucat? Nu mai avem 9 ani, avem 16! Mă urc pe bicicletă iar Xander se urcă în ,,Portbagaj”. Dau agale la pedale, tot vorbind de năzbâtiile din copilărie.

        —Cum de nu ai venit la gimnaziu?zice nedumerit.

        —Mi-am schimbat școala.zic sec.

        Nu pot să îi spun adevărul. Cât de ciudat ar suna: părinții mei au divorțat iar eu am stat cu mama până a murit de cancer, între timp tata lucra la poliție. Am fost redirecționată tatei, care a pierdut tot, mama avea multe împrumuturi de la oameni, iar oamenii și-au vrut bani! Tata fiind nevoit să lucre la padure, îmbolnăvindu-se, iar acum eu tre' sa lucru.

         Nu știu cum a trecut timpul că deja am ajuns în fața ultinei case. Casa doamnei Odete. Deschid ușa și un miros putregăcios iese din casă, iar bătrâna e întinsă pe jos, pătată de sânge...