Alie's World

Poveste 1

          Povara din mâinile ei e mai mare decât cea din suflet. Cu plasele grele, pline de cumpărături, merge agale pe trotuarul cald. Încearcă să meargă dreaptă, deși greutățiile o trag în jos.
          Păru-i de nea stă într-un coc cochet la baza capului, cu fire răzlețe unduindu-se în bătăile timide ale unui vânt de vară. Rochița galbenă, care și-a cumpărat-o când a mers la nepoții ei, îi dă un aer tânăr, iar ochii mereu îi trădează cutele feței, fiind mereu veseli și plini de viață.

          Intră în casă și oftează, bucuroasă că înăuntru e plăcut, față de canicula de afară. Duce plasele în bucătărie si așează alimentele la loc pe raft, când aude soneria. Un om micuț de statură, cu fața rotundă și chelia strălucitoare apare în prag. Poștașul.

     -- Saluatre, Marlena. Zice cu o voioșie ieșită din comun. Sunteți mai strălucitoare decât în restul zilelor. Spune si îi intinde o cutiuță de carton, prinsă cu o panglică roz. Colet de la fiul dumneavoastră cel mic.

          Cu mâinile tremurânde, ia micuța cutie și îi zâmbește dulce poștașului. Se așează nerăbdătoare pe canapea și deschide pachetul. O lacrimă i se scurge pe obraz când vede că mai are un nepoțel, o nepoțică mai exact.
          Ochii negrii și puful din vârful capului îi dă o inocență ieșită din comun, iar zâmbetul acela fără griji îi dă o drăgălășenie neomenească. În altă poză doarme pe burtică, și parcă e împăcată cu ea, de parcă e cea mai liniștită persoană din lume, iar în alta plânge și e toată roșie, cum numai un bebeluș poate fi.

          Ia cu grija pozele în mâinile increțite și se îndreaptă spre un sertar. Acolo ține tot ce are mai de preț: amintiri. Se apleacă, ținându-se de spate, și pune noile poze înăuntru. O sclipire îi atrage atenția dintr-un colț. Ia micuțul obiect aurit și îl privește cu o anumită compasiune.
          Un medalion de aur, gravat pe o parte cu trandafiri, iar pe cealaltă parte cu inițialele M și E. O lacrimă i se scurge încet pe obraz, aducânduși aminte.

          Ah, iubitul ei Eiran. Prima ei iubire, și cea mai mare. Își înconjoară mâna cu lanțul subțire, cu medalionul spre palmă și ia câteva poze vechi. Cu pași mici, nesiguri, merge spre canapea și se întinde.
          Ce dor îi este de el, să îi vadă surâsul lui fragil și să îl sărute de parcă toată lumea e a lor. Deși au trecut câteva decenii, încă îl poate vedea clar și să îi simtă buzele pe ale ei. Să se uite în ochii lui ca două abisuri și să îi prindă în mâini părul negru ca tăciunele.

          Își mai aducea și aminte de glumele lui, unele reușite, altele nu, și de carisma lui. Și acum își mai aduce aminte o întâmplare.
Se întâlneau deseori, de fiecare dată pe ascuns. S-au plimbat printr-o pădurice, iar după s-au așezat la poalele unui stejar bătrân.

     -- Ce păcat că trebuie să ne ascundem și nu putem fi fericiți, a zis Marlena.

     -- Mie nu mi se pare că e păcat, dacă nu ar fi nimic periculos, nu ar fi avut nici un farmec, îi zâmbește Eiran.

         Atunci ea își puse capul pe umărului iubitului ei.

          Zâmbește amar la amintirea asta, parcă din alte timpuri. Are impresia că a fost un vis, că toate nu s-au întâmplat cu adevărat, dar medalionul, oh medalionul, spune că totul a fost real așa cum are părul alb iar ochii albaștrii.

     -- Azi ne-au interzis să mergem și cu bicicletele, s-a referit el la lege. Stau să cred că imediat ne vor interzice și să respirăm.

         La amintirea aceea o durere puternică îi apare în piept. Atunci a luat în râs afirmația făcută de Eiran, dar acum... Acum se uită la poze vechi, alb-negru și îngălbenite de vreme. Acum se uită la medalionul unde și-a pus toată dragostea în el.
Un lănțișor ca acela a costat o mică avere. L-a primit de ziua ei de naștere, într-o cutiuță în fața casei.