Fug de acasă

Capitolul 5

   Pielea mea și-a revenit la normal...nu mai sunt un bec. Am rămas doar cu acest colier luminos. Pisicuța mea iese din ascunzătoarea sa și se apropie încet de mine. Un micuț surâs se observă pe fețișoara ei de pisică.
  -Micuța mea!!! Sunt din nou normală . Ne putem întoarce acasă!
   Mă ridic în picioare și alerg spre ea. Nu fac nici măcar un pas, și corpul mi se ridică ușor. Plutesc...picioarele mele se îndepărtează de pământul uscat.
  -Pisi...! Ce mi se întâmplă?
  -Nu e nimic... totul va fi bine... e ceva normal.
  -Dar nimic nu e normal...o privesc panicată. Pisi, poți să vorbești? Aaaaaa...Cred că e colierul!
  -Nu, stai!
  Îmi smulg colierul și îl arunc cât de departe pot, în iarbă. Pisi sare îngrozită să îl prindă. Corpul meu reîncepe să lumineze. Continui să plutesc. Cred că m-aș fi îndepărtat foarte mult de sol și aș fi plutit printre stele dacă nu m-ar ține crengile salciei.
  Este destul de întuneric iar pisi nu se mai întoarce. Sunt foarte obosită. Cred că voi dormi puțin. Este destul de comod aici sus, în plasa crengilor... Închid ochii și aștept ca Moș Ene să mă ia în minunata lui lume.
                                       
                                * * *

   Soarele îmi arde spatele. Ce repede a trecut noaptea! Cât am dormit, corpul mi s-a cam împins printre crengi dar acum cred că sunt fixată bine. Am cam pierdut răcoroasa umbră a frunzelor. Sunt puțin arsă de soare și zgâriată de crengile ascuțite.
Mă prind de ele și încerc să îmi împing trupul înapoi sub crengi. Mă mai aleg cu câteva zgârieturi dar reușesc. Îi văd coada lui pisi cum atârnă lângă scorbură. Cred că și ea era obosită. Se pare că cineva mi-a legat piciorul de o creangă joasă a copacului. A folosit câteva liane și un nod cam stângaci. Oare era pisi? Adică,...dacă poate vorbi...presupun că poate face și multe alte lucruri...
   Încerc  să ating  pământul cu vârful picioarelor. Dar tot ce reușesc este să fac mult zgomot și să o trezesc pe pisi. Își deschide încet ochișorii plini de puchi. Se pare că nu poate rezista foșnitului frunzelor. Își ridică fețișoara și mă privește încruntată de parcă ar vrea să îmi zică "Ți-am spus eu!" Dar o înțeleg.
   -Am greșit...din nou! Nu trebuia să arunc acel colier...îmi pare rău,îi spun cu sinceritate.
   O lacrimă mi se prelinge pe obrazul luminos. Am greșit și acum sunt o ciudată absolută. Orice mi-ar mai putea face acel colier nu mai are rost...măcar pentru câteva secunde păream normală. Regret...iar durerea zgârieturilor mă face să nu mai rezist. Trebuie să plâng.
  Pisi mă ascultă tăcută. Ochii ei strălucesc delicat în lumina dimineții. Intră grăbită în scorbură, iar fără să o văd se cațără pe copac. Ajunge în spatele meu și m-ă împunge cu boticul. Se pare că a găsit lănțișorul. Schițez un mic zâmbet în spatele râului de  lacrimi. Iau lănțișorul și mi-l fixez din nou. Îmi absoarbe lumina iar corpul meu coboară încet. Pisi, pentru câteva secunde nostalgică, observă ce se întâmplă și sare să îmi dezlege piciorul.
   Aproape ating iarba. Dar ceva nu e bine...încă mai plutesc...între mine și iarbă sunt câțiva centimetrii. Dar cred că e mai bine decât să ne despartă zeci de kilometri. Mă îndrept spre mica mea scorbură. Îmi e cam foame. Pisi mă urmează. Ce bine că am luat și conserve de pește! Servim un frumos mic de jun în pădure. E frumos aici dar e un loc cam aproape de oraș...am putea fi găsiți oricând. Nu vom putea sta aici prea mult timp. Va trebui să mergem mai departe...
  -Pisi...vom avea o lungă călătorie...nu putem rămâne aici prea mult timp
  -Te rog spune-mi Eclipsa . Te voi urma oriunde vei merge. Și bineînțeles, oriunde îmi vei cere...