Te-am imbracat demult, fara sa stiu de ce,
Intr-o lumina alba si-atata de pagana,
Ca-mi abureste gandul, de cat de calda e
Si-mi pune-n gene, roua si tremurul, in mana.
Mi te-am inchis, avara, sub lacate cu cheie,
In emisfera stanga a visului pulsand,
Mare interioara, talazuind maree,
In pulberea sarata a brizei peste gand.
Si vorbele-ntre noi - mai mult o banuiala,
Ce deseneaza trupuri in aerul aprins,
Si promisiuni, cojite de orice indoiala,
Alinturi tremurate si blande indeajuns .
Si ochii ne alearga cu teama, inapoi,
Dezvaluind detalii pierdute, regasite,
Privire adancita in negura din noi ,
Fibra cu fibra-n miezul tacerii adormite.
Si vrei cu-nversunare in vorbe sa te scrii
Sa te cuprinda-n sine cuvantul plasmuit,
Dar prins in rasucirea de vorbe noi si vii,
Te regasesti tacerii supus si surghiunit...
