Azi nu mai am rabdare sa traiesc
si-n moarte nu prea cred sa-mi fie bine...
Irisi de piatra, din clepsidra-mi, cresc
şi vocea timpului o deslusesc ȋn mine.
Sunt suma viselor ce-n mine, albii sapa
si pregatesc venirea celei ce voi fi -
izvor cuvintelor ce dor, călcând pe apa,
zdrobind in inima, uitate stavilare vii.
Azi nu mai am rabdare sa traiesc,
sa-mi numar clipe multe sau putine...
Rostiri bolovanoase, nu mai slefuiesc,
dar nici in moarte nu mi-ar fi mai bine.
De bunavoie, jumatatea-mi stanga, dase
la schimb, o inima care a fost a mea,
pe-un strop de ratiune. Poate ca sperase
ca va scapa de dorul care-o sufoca...
Azi nu mai am rabdare sa traiesc,
dar nici nu vreau sa urc vreo treapta...
Pe strada-ntamplator, de va-ntalnesc,
sa circulati numai pe partea dreapta,
sa va pot da in dar dragostea mea,
un foc timid, un munte bland, un val...
Alminteri, teama mi-e ca n-am avea
decat un schimb de vorbe, rational...
Azi nu mai am rabdare sa traiesc,
strivita-ntruna intre ziduri si ruine,
cu jarul stins si vorbe ce albesc...
in moarte, iarasi, cred ca nu-i mai bine.
S-au strans destule fulguieli in mine,
resuscitand cuvantul ce-l gandesc,
ca-n moarte, sigur nu mi-ar fi mai bine
si totusi... n-am rabdare sa traiesc...
