Majoritatea oamenilor consideră că viață este o bătălie. De fapt, viața este mai degrabă un joc. Un joc cu multe niveluri peste care trebuie să trecem. Dacă vrem să trăim fericiți și să ieșim învingători, trebuie să jucăm cu atenție.
"Intoarce-ți fața către soare și umbrele vor rămane în urma ta."
Lacrimile amenințau să își facă apariția, însă m-am încăpățânat să nu le dau drumul, mă doare sufletul pentru să fac asta însă nu pot să dau înapoi, am luat o decizie și trebuie să o duc până la capăt. Am închis fermoarul de la valiză și am ridicato, am luat rucsacul și am ieșit pe ușă, simțeam că nu pot să îmi mai rețin mult lacrimile și am coborât repede scările fără să mă vadă nimeni, am ieșit pe ușă iar aerul răcoros de toamnă m-a lovit în față, am privit în față la taxiul care deja mă aștepta și am plecat spre gară.
Era unul din momentele acelea în care nu simți nimic, ca și cum ai fi gol, nu pot să cred că făceam asta, acționam nesăbuit și nu țineam cont de consecințe, însă nu pot să mă întorc, mă doare să plec însă o să mă doară mai tare dacă rămân .M-am îndreptat spre peronul unde mă aștepta trenul care urmă să mă ducă departe, am mers cu păși mărunți și cu inima cât un purice, am strâns din dinți și am înaintat fără să mă uit înapoi, știam că o singură privire înapoi m-ar fi făcut să mă răzgândesc și să mă întorc.
Am urcat în tren și mi-am găsit cu ușurință locul, m-am așezat tăcută și am privit pe geam, gara nu era prea aglomerată, câțiva tineri așteptau pe o bancă râzând și vorbind între ei, din depărtare am observat doi părinți care își îmbrățișau copilul, oare așa ar fi reacționat și părinții mei dacă le-aș fi spus, oare m-ar fi condus până la gară și și-ar fi luat rămas bun?, am scuturat capul, în nici un caz, ei ar fi țipat la mine și m-ar fi închis în casă crezând că sunt nebună, pentru ei era perfect atâta timp cât păream normală și fericită, însă aici e problemă, nu eram, nu puteam să le spun ce se întâmplă, ar fi reacționat exagerat și nu ar fi făcut decât să înrăutățească lucrurile, nu mă înțelegeți greșit, îmi iubesc părinții însă nu pot fi cine vor ei să fiu, am obosit să mă prefac, să am grijă mereu ce spun, ce fac, unde merg, cu cine merg, m-am săturat și masca asta de om fericit a devenit cam grea, mă mint singură.
Am oftat și mi-am sprijinit capul de geam atunci când trenul a plecat, vedeam cum lumea trece pe lângă mine în viteză,văzând cum locul pe care până acum îl numisem „acasă" trece pe lângă mine, m-a făcut și mai conștientă de crudul adevăr, eram singură. Nu am mai putut reține lacrimile așa că le-am dat drumul.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
