Jocul Vietii

Capitolul 3

                  Poarta-te de parca ești un om bogat și vei deveni bogat. Poarta-te de parca ai încredere în tine și vei avea încredere în tine. Poarta-te de parca ai toate răspunsurile și răspunsurile vor veni la tine. - Jordan Belfort

            Când am ajuns acasă, era trecut de opt, nu eram deloc obosită, după ce am aranjat cumpărăturile la locul lor, m-am schimbat în ceva comod, asta însemnând o pereche de pantaloni scurți albaștri, un tricou alb simplu și o pereche de teniși și am plecat.

Virginea Beach era printre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut, însă având în vedere că nu prea am fost pe nicăieri, nu prea aveam pretenții. Am mers până am ajuns la plajă, era atât de frumos încât mi se părea ireal. M-am plimbat ceva timp pe malul apei, mintea îmi era în altă parte. Oare au observat lipsă mea, ce întrebare, normal că au observat, dar nu puteau face nimic, aveam 18 ani, eram majoră și aveam dreptul să fac ce vreau. Însă nu cred că nu se vor împăca atât de ușor cu ideea, îmi era frică de furtună care se va stârni când mă vor găsi, dar asta e un lucru de care trebuia să mă îngrijorez mai târziu. Momentan mă bucurăm de libertatea de care aveam parte în sfârșit, după alți câțiva metri de mers, o senzație ciudată, că și cum eram urmărită m-a trezit din visare, m-am oprit și m-am întors să mă uit în spate, erau mai multe persoane pe plajă, însă nu am vazut pe nimeni care să mă observe, m-am întors și am plecat, probabil mi se păruse.

  ~~~

                     Luni dimineață am lovit de trei ori ceasul care făcea zgomot, m-am întors pe o parte și mi-am acoperit urechile cu pernă, încă cinci minute mi-am spus în gând. Cinci minute s-au transformat în douăzeci și am sărit din pat că arsă, am căscat și am mers spre baie să fac un dus rapid. În cinci minute am ieșit din baie și m-am îmbrăcat într-o fustă neagră până deasupra genunchilor și o cămașa albă mai largă pe care am băgato în fustă. Am luat geantă, telefonul și cheile și am ieșit pe ușă.

Nici nu am apucat să învârt de două ori cheia în ușă că o voce pițigăiată m-a făcut să tresar, întorcându-mă gata de atac. În față mea era o fată blonda, nu cred că avea un metru șaizeci care se uită la mine amuzata.

-Bună, tu trebuie să fii nouă mea vecină, eu sunt Lola, a spus întinzând mână spre mine.

-Mary, spun prinzandui mână, nu îmi plăcea să vorbesc cu străinii, însă cred că puteam să fac o excepție cu ea, părea o persoană de treabă.

-Ce bine e să știu că mai e cineva tânăr în blocul asta, ești nouă pe aici? a spus venind aproape de mine .

-Da...aaa, m-am mutat acum două zile, am spus în timp ce îmi puneam cheile în geantă.

-Mă gândeam eu, nu te-am mai văzut pe aici, hei ar trebui să ieșim cândva, aș putea să îți arăt orașul, mi-a sugerat, mi se părea o idee chear bună.

-Ar fi super, însă acum trebuie să plec altfel o să întârzii la muncă, am anunța-to începând să mă îndepărtez.

-Bine, păi atunci ne mai vedem, a spus înainte să o salut și să plec în grabă să nu întârzii la prima mea zi de muncă. 

 Am ajuns drept cu un minut înainte și Jeff (așa îl chemă pe proprietar) nu mi-a spus nimic, în afară să îmi arunce un zâmbet și să îmi facă semn să mă apuc de treabă. Aparent nu era prea greu, Jeff mi-a explicat tot ce aveam de făcut, și chear îmi plăcea, cafeneaua nu era prea aglomerată și nu era o muncă prea obositoare, tot ce aveam de făcut era să iau și să duc comenzi. Încercam să fiu cât mai ambila și să zâmbesc fiecărui client, ceea ce până la sfârșitul zilei m-a făcut să mă aleg cu un bacșiș destul de generos.

Clopoțelul de la ușă a sunat, și când mi-am întors privirea am observat trei tipi care au intrat, erau înalți, bine făcuți și îmbrăcați aproape numai în negru, doamne zici că erau coborâți din răi, sau mai bine zici din iad la ce priviri aveau, unul din ei mi-a prins privirea, avea niște ochi albaștri atât de reci încât m-a trecut un fior pe șira spinării, mi-am întors privirea rapid. M-am bucurat atunci când am văzut-o pe colegă mea care se îndreptă spre ei să le ia comandă, îi mulțumeam în gând pentru asta, însă la ce zâmbet avea și la cât de încântată părea, nu cred că era nevoie. Oare cine erau tipii ăștia, mi-am scuturat capul și m-am mustrat singură, ce mă interesă, tot ce trebuia să fac era să rămân cât mai invizibilă, sunt doar niște tipi.

Am continuat să duc comenzile la restul meselor, încercând să nu îmi întorc privirea spre masă celor trei, părând cât mai nepăsătoare, numărând secundele până când s-au ridicat și au plecat, am respirat ușurată în gândul meu sperând să nu se mai întoarcă. Nu știu de ce dar inspirau un aer periculos, că și cum te prevenea nu apropii de ei. În  nici un caz nu aveam de gând mă apropii de ei.