Uită-mă

Capitolul 2 - Târâtă în iad

  Ajunsesem în locul unde trebuia să ne vedem cu două minute înainte de ora stabilită. Inima îmi bătea puternic dar nu de bucurie,ci de teamă. Nu ştiam de ce îmi era frică. Simţeam că ceva din mine se rupea odată cu plecarea.
  O mașină cu geamuri fumurii venea spre mine în trombă, mare mi-a fost mirarea să văd că nu oprește lângă mine ci încearcă să mă lovească frontal.
  Am prins volanul și am apăsat pe acceleraţie cu putere, nu știam ce se întâmplă, eram debusolată. Mi-am dat seama din oglinda retrovizoare că de fapt în maşina din spatele meu nu se afla Andrei ci Denisa. Nu știam ce să fac, ajunsesem la 180km/h și tot nu puteam scăpa de mașina scorpiei. Cel mai sigur voia să mă omoare.
  Am apucat telefonul şi am încercat să-l sun pe Andrei dar degeaba, era înafara ariei de acoperire.
  Din faţa mea venea altă mașină, dar nu puteam vedea cine era în ea pentru că în nici două secunde m-a lovit din plin.
  Negru. Am simţit ceva prelingându-se pe fruntea mea iar apoi cum tot corpul îmi amorţeşte și nu mai simt nimic. Murisem?
  Nu îmi fusese niciodată frică de moarte, dar niciodată nu mă gândisem că moartea va fi din cauza relației mele sau a omului pe care îl iubesc.

***

  Nu știam unde mă aflam dar nu puteam distinge nimic în jur, simţeam ceva rece sub mine, pământ sau asfalt. Durerea de cap și membre persista şi era din ce în ce mai puternică. Am încercat să mă ridic dar degeaba, am căzut, eram fără putere. Se auzea o maşină venind, speram să fie Andrei, dar ceva îmi spunea că viaţa asta o să fie prea crudă.
  M-am ridicat cu toată ura și puterea pe care o aveam și m-am întors pe spate, mă durea tot corpul, dar cel mai tare mă durea sufletul. Am închis ochii pentru ultima dată. Asta a fost ziua în care am murit.

                                                                                              ***

  Din perspectiva lui Alexandru

  Conduceam pe DN65 calm, deși în mine ascundeam tot haosul și-i spuneam să tacă și să înghită în sec.
  Am zărit o mașină lovită pe partea cealaltă a drumului. Nu ştiam dacă sa opresc sau să accelerez și să nu mă gândesc la problemele altora. Eram prea egoist, trebuia să schimb defectul ăsta aşa că am oprit. M-am dat jos și am mers la acea mașină. Era goală, cel mai probabil deja trecuse salvarea pe acolo.
  M-am urcat în maşină și ceva mi-a atras atenţia în oglinda retrovizoare. M-am uitat mai atent și se zărea a fi niște haine, am coborât a doua oară și am fugit în partea laterală a maşinii lovite. Era o fată, era întinsă pe spate și avea ochii închişi, cel mai probabil avea capul spart și pierduse mult sânge după cum se vedeau dârele de pe jos. Am luat-o de jos și am sunat la salvare care a venit în 5 minute, cele mai infernale minute. Mă simţeam inutil, nu știam ce să fac, eram total pe lângă "a da primul ajutor". Am dat declaraţii la poliţie și am mers la spital, ceva mă lega de acel corp, cel mai probabil neînsufleţit, dar nu știam ce şi de ce.

- Pacienta vă este rudă? Întreabă doctorul ieşind din salon.
 
- Nu.. nu o cunosc, doar eram în trecere, spun sec.

- Are nevoie de sânge.

- Nu îi cunosc familia și nu știu dacă sunt compatibil, dar pot încerca.

  Am mers în acel laborator cu mirosul infernal de spital pe care îl uram, fusesem abandonat la naştere şi lăsat să mor până ce am fost adoptat de familia mea.
  M-am aşezat pe scaun şi a venit o domnişoară blondă să îmi ia sânge. Aveam fobie de ace dar acum eram liniștit, nu știu ce era cu mine.
  Chestia ciudată a fost că aveam aceeaşi grupă de sânge și i-am putut dona.
  Am lăsat un număr de telefon în caz că se trezește și am plecat.

  Din perspectiva Anastasiei

  Aceeaşi durere de cap infernală, îmi simţeam corpul greu pus pe ceva uşor şi moale. Am încercat să deschid ochii și am văzut tot alb în jur, cum ajunsesem în spital?
  M-am ridicat în şezut şi o doamnă asistentă a venit spre mine.

- Nu te ridica, te rog, încă nu s-a scurs tot sângele din pungă, mai aşteaptă puţin, îmi spune cu voce calmă şi caldă.

- Ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aici? Întreb speriată.

- Nu te panica, te-a adus un bărbat, trebuie să te odihnești.

- Ce bărbat? Mai e aici? Întreb gândindu-mă că Andrei era cel care mă adusese aici.

- Nu a lăsat un nume, doar un număr, dar te rog, îţi trebuie odihnă.

  Am dat din cap că am înţeles şi m-am aşezat înapoi pe pernă. Nu aveam telefon, nu mai aveam mașină, nu mai aveam acte, bani, nimic. Speram doar că-l mai aveam pe el, dacă-L mai aveam nu îmi mai trebuia absolut nimic.
  Doamne.. De ce îl iubeam atât de mult? De ce fiecare gând mă ducea la el? Îmi ardea capul și mă durea la fel de rău ca și restul corpului. Nu mă simţeam bine, și nu înţelegeam de ce toată familia lui Andrei mă ura, aşa netrebnică eram? Nu le greşisem cu nimic..

  - Ar trebui să vă ţinem sub supraveghere dar cineva vrea să vă ia acasă pentru siguranţa dumneavoastră, îmi spune o femeie în halat alb trăgându-mi acul de la perfuzie din venă.

  - Poftim? Întreb neînțelegând partea cu "siguranţă" și pe ușă intră Andrei.
  Între noi era un schimb de priviri vinovate și nervoase. Știa ce se întâmplase.

  - Anas...

  - Unde ai fost până acum? Îl întrerup eu.

  - Îţi voi explica acasă, spune.

  - Acasă la mine, îl contrazic știind că voia să mă ducă la el acasă. Nu aveam puteri pentru o nouă ceartă cu părinţii săi care, cel mai probabil puseseră tot la cale împreună cu Denisa.

  - Bine, oftează el lung.

  Am plecat de la spital, drumul a fost unul ușor, nu am vorbit deloc, el nu a scos nici măcar un sunet ceea ce era ciudat. Ajungând la poartă și spre mirarea mea, mașina era intactă, parcată unde o parcam eu de obicei. Ce Dumnezeu, mi-am spus în gând, nu înţelegeam, ori deveneam paranoică ori lucrurile astea chiar se întâmplau.
  Am intrat in casă, aceeaşi linişte de mormânt nu ne dădea pace, am încercat s-o sparg .

  - De ce nu ai răspuns la telefon?

  - Păi.. Uite, nu îţi pot explica, spune el sec.

  - De ce nu îmi poți explica, ce îmi ascunzi?

  - Îmi pare rău, nu i-am putut opri.

  - Opri? Pe cine să opreşti?

  - Accidentul, spune într-un final luându-și capul în palme.

  - La dracu',  ştiai de toate astea şi nu mi-ai spus? Țip eu.

  - Le-am promis că nu voi mai vorbi cu tine, de asta am rupt cartela aceea şi nu am răspuns, am crezut că se vor potoli, am vrut să te protejez, țipă și el ridicându-se spre mine.

  - Dacă voiai să mă protejezi nu mă lăsai să fiu târâtă în iad și să fiu omorâtă, înţelegi?

  Tace. Se întoarce şi pleacă. Când a ieşit pe ușa de la casă, ceva din mine s-a rupt, îl iubeam enorm de mult deși din cauza lui se întâmplau toate astea. Iubirea te ucide, nu?