Uită-mă

Capitolul 11 - Amintire

  Am coborât treptele clădirii pe care o numeam casă de ceva vreme și am luat-o drept în față, zărisem un non-stop înainte să plec spre petrecere. Mi-am cumpărat un pachet de țigări și mi-am continuat drumul spre centrul orașului. Vântul îmi stingea flacăra de la brichetă ori de câte ori încercam să-mi aprind țigara dintre buzele-mi uscate. "La dracu!", spun în gândul meu și cu o ultimă fărâmă de răbdare reușesc să-mi aprind țigara. Vremea rece a dimineții mă făcea să tremur și să-mi închid geaca de piele, dacă ar fi atât de ușor să-mi încălzesc şi sufletul, am gândit eu.
  Am trecut de o clădire înaltă şi am luat-o pe o scurtătură spre oraş, descoperită de puțină vreme de mine. Observasem încă de când plecasem că o maşină era pe urmele mele dar mi se păruse ceva banal, putea fi Adam sau oricine altcineva care îmi păzea spatele. Am decis să rămân pe o bancă din centrul oraşului.

- Nu e prea târziu să bântui pe aici? Mă întreabă o voce venind din spatele meu şi aşezându-se lângă mine.
Inițial mă speriasem dar am decis să nu fac vre-o mișcare bruscă, putea fi oricine.

- Nu, murmur eu sec.

- Beatrice, nu? Întreabă el uitându-se în gol.

- Ne cunoaştem? Îi răspund speriată.

- Da, sunt Edward, ți-am bandajat rana, spune calm, uitându-se la mine.

Prefer să păstrez tăcerea, nu spun nimic. Felinarele electrice ale oraşului îmi aminteau spusele tatălui meu "În fiecare om plin de întuneric există o crăpătură prin care intră lumină, tu doar trebuie s-o găseşti. Fie o astupi, fie o lărgeşti. Alegerea e a ta." .
  M-am ridicat uşor de pe bancă şi mi-am aprins o țigară. Inhalam fumul ce îmi încălzea plămânii şi-l dădeam afară ca şi cum nu mai puteam respira decât ură. Mă înecam, tuşeam, tremuram. De frig sau de frică?

- Ține, îmi atrage el atenția întinzându-mi geaca sa.

- Nu-mi este frig, mint eu.

- Eh, fie, spune şi se ridică punându-mi geaca sa caldă peste umerii mei sloi.

  Era ceva în el. Afecțiune. Compasiune. Dar nu puteam băga mâna în foc. Era fiul lui Damian. Îmi ținea tatăl captiv. Mă puteam apropia de el fără ca Adam sau Melisa să ştie, dar oare aş putea să mă prefac în loc să simt ceva pentru el? Nu eram în stare să-mi exteriorizez sentimentele față de o persoană, aş fi eşuat în a-i juca jocul. 

 Spre noi se îndreaptă un bărbat înalt și "bine făcut" ce mi se părea oarecum cunoscut, probabil body-guard-ul său. 

- Damian, trebuie să plecăm, sunt pe urmele noastre, spune el încercând să-și dreagă vocea și uitându-se spre mine de parcă eu aș fi fost de vină, chit că habar nu aveam despre ce este vorba. 

- Ce se întâmpă? Întreb eu nedumerită.

 Damian se uita când la bărbatul ce stătea în fața noastră, când la mine, fără să scoată vre-un sunet. Nu înțelegeam ce se întâmpă și nimeni nu avea de gând să-mi spună. 

- Trebuie să plecăm, îi amintește body-guard-ul său. 

- Îmi pare rău, spune el cu oarecare urmă de regret în voce.

 Tac, îi întind haina de pe umerii mei și el o ia în grabă, astfel căzându-i ceva din buzunar, dar prea târziu să îi înapoiez pentru că mașina deja lăsase praf în ochii mei. 

 M-am aplecat și am luat ceva de jos ce părea a fi un plic, l-am deschis și am găsit în el o poză cu doi copilași ce se luau în brațe, mi se părea atât de cunoscut locul cât și cei doi copii, însă nu știam de unde. Aveam sentimentul că fusesem acolo, că îi cunoscusem. Fetița avea părul buclat și ochi care te priveau până în suflet, poate mai adânc. Iar băiețelul pe care-l strângea cu foc la pieptul său era blond și un zâmbet care îți oferea sentimentul de siguranță. Toate astea nu puteau fi adevărate. 

 Am zăbovit ceva timp gândindu-mă și neluând în considerare singura opțiune rămasă, nu aveam să înțeleg nimic. Nu puteam fi eu, era imposibil, nu aveam de unde să-l cunosc pe fiul lui Damian, era exclus. Pământul se învârtea în jurul meu și o migrenă începuse să-mi facă și mai rău. Trebuia să ajung înapoi, trebuia să merg acasă, în acel loc. 

 M-am întors la locul de unde plecasem, locul unde trebuia să mă simt în siguranță, dar de fapt, mă mințeam mințită. Hotărăsc să plec spre România cât de curând. Împachetez câteva haine și caut pe google maps locul unde era poza făcută, deși nu îmi puteam aminti multe lucruri, speram ca măcar locul acela să-mi trezească amintirile. 

 În timp ce urcam în mașină, Melisa îmi strigă numele și îmi spune să opresc. Îi spun fugitiv că mă grăbesc și că voi fi înapoi în câteva zile, deși ea nu înțelesese nimic, a murmurat un "Ai grijă de tine." și mi-a deschis ușa garajului. 

  Atunci când pleci de lângă persoane ce îți vor binele și te vezi singur, doar tu și cu tine, ai sentimentul ăla de singurătate, nesiguranță, dar tot odată și de libertate. Iar eu nu voiam nimic din toate astea, eu voiam să mă cunosc pe mine, să-mi caut sufletul și amintirile pierdute de mult. Viața mea nu fusese tot timpullapte și miere, fusesem dată la o parte, mințită, amintirile mele erau inutile, iar părinții mei erau undeva prin lume, cel mai probabil așteptând ca eu să-i salvez. Dar eu ce făceam? Oare făceam ceea ce trebuia sau eram egoistă? Îngerul meu probabil îmi plânge pe la spate și mă îndeamnă să mă opresc din a mă răni singură cu toate gândurile astea. Nu, nu eram înregulă, nu simțeam decât că vreau să ajung acolo cât mai repede. 

 Am călcat accelaerația cu putere, astfel zdruncinând mașina, dar oricât de mare ar fi fost impactul, tot ce mă zdruncina, era acea fotografie. 

 După ore în șir de condus, am ajuns.

 Abia ajunsă acolo, am coborât din mașină și vântul rece al dimineții mi-a zvârcolit pielea, astfel întorcându-mă la mașină pentru a-mi lua un hanorac. M-am îmbrăcat și a coborât, lăsând în urma mea toată frica. Am înaintat cu poza lui Edward în față și spre mirarea mea, în loc de un copac, am dat peste mai mulți printre care se observa ușor șișters o cabană micuță. Am hotărât să mă îndrept spre acea cabană care spre surpinderea mea, era părăsită. Construită dintr-un lemn masiv, anii ce trecuseră peste ea își puseseră amprentele, lemnul fusese mâncat, gemurile erau prăfuite iar ușa probabil fusese încuiată, dar după câteva încercări am deschis-o. 

 Tot in jurul meu era prăfuit și intunericul mă înspăimânta. Am scos telefonul din buzunar și mi-am aprins blițul ignorând mesajele și apelurile pierdute. M-am uitat în jurul meu și totul părea a fi la locul lui, trecând spre cealaltă cameră, tocurile mele au făcut contact cu ceva din metal, acoperit de un covor. L-am dat la o parte și părea a fi o ușă prelungită cu niște scări. Mi-am luat inima în dinți și am coborât în acea încăpere umedă și friguroasă. Am găsit un întrerupător și am aprins becurile, spre surprinderea mea, casa nu avea curent, dar subsolul da. Totul părea a fi răvășit, ca după o răscoală, la fel ca sufletul meu în momentul acesta.