Imposibil

Capitolul 2

    Îmi deplasam privirea în susul și în josul pereților din camera lui Justin şi nu mă mai surprindea nici măcar faptul că avea postere cu el însuși. El era tipul de persoană care se iubea doar pe el din câte am observat. Nu doar faptul că din minut în minut își trecea mâna prin părul său auriu sau faptul că se uita pe furiș la unghiile sale cu rostul de a verifica dacă vreun fir de praf s-a infiltrat pe sub ele m-a făcut să cred că e o persoană narcisistă. Era pur și simplu aerul de NuMăAtingeFărăPermisiune și atitudinea sa meschină.

    Îl priveam cu coada ochiului și am observat că a încuiat ușa -fapt ce mă neliniștea, întrucât nu cred că m-aș fi încurcat vreodată cu un individ ca el- cu cheia. Pur și simplu nu îl agream. Prin toate acțiunile și gesturile pe care le săvârșea, dădea de înțeles că doar se folosea de fete și că le considera doar niște obiecte de unică folosință. Într-un sfârșit, m-am așezat pe pat cu picioarele încrucișate, sub mine, mi-am scos telefonul din buzunar și am început să îi explorez meniul.

— Altceva mai bun nu ai de făcut? sparse liniștea Justin, săltându-și sprâncenele.

— Știi ce? Nu simt nici cel mai mic gram de satisfacție că mă aflu aici cu tine, așa că ar fi bine să îți ții gura, asta dacă nu vrei să te zbor din propria cameră!

    S-a lăsat o scurtă tăcere urmată de un râs batjocoritor venit din partea lui Justin.

— Uau... Tu chiar nu realizezi ce ai sub nas, se schimonosi, aranjându-și parul.

— O, ba am. Am sub nas un tip care are un imens egoism pe buze pe care el îl numește farmec. Și acest egoism e datorită pufului în care ai fost crescut. Ești un om de nimic, Justin Brown. 

    Justin și-a mărit ochii încât m-a făcut să îmi ridic privirea din telefon și să îl întreb ce a pățit.

— S-a întâmplat ceva? Ți s-a dezlipit vreun poster sau vreo piatră prețioasă?! am zis, marcând o expresie ușor arogantă.

    Acesta nu mi-a răspuns la întrebare, ci doar mi-a aruncat o privire veninoasă. 1-0, Brown. Să vedem cine va fi următorul care va marca al doilea punct. Continuam să butonez telefonul, însă Justin mi-a atras atenția prin gestul său deloc previzibil.  

— Poftim. Ești liberă. Pleacă! pufni acesta, apoi printr-o singură mișcare de mână, a descuiat ușa.

— Oh! Liberă! m-am ridicat de pe podea numaidecât și i-am suflat în aer un pupic lui Justin. 2-0.

    Mă bucuram nespus de mult că într-un final am reușit să ies din camera lui. Sună destul de ciudat de parcă s-ar fi întâmplat ceva neprevăzut acolo -Sfinte Dumnezeule, ce am zis?! - . Nu mai aveam mult și îi trânteam vreo două vorbe minunate tipului la cât de obraznic s-a comportat cu mine, însă am preferat să evit orice contact cu el, spre binele meu.

    Coboram scările, ținând unicul meu telefon în mana dreaptă, în timp ce îmi fixam ochii asupra noilor mele notificări. Ajunsă în camera de zi, am sesizat că mama conversa cu Pattie. Si ce mai conversație! Spre surprinderea mea, mama stătea în picioare, iar Pattie de asemenea. Mergem acasă!, m-am gandit. Însă nici pe departe nu era ceea ce eu credeam.

— Precum am zis, mă bucur că ați făcut cunoștință pentru că va trebui să petreceți ceva timp împreună, îmi zâmbi Pattie la fel de călduros ca și prima dată.

—  Aveți o casă minunată doam- Stai, ce?! Să petrecem ceva timp împreună?! accentuez ultimul cuvânt ca si cum nu aș fi fost sigură de ce am auzit.

— Scumpo, tatăl tău are nevoie de mine. Nu se descurcă prea bine cu banii. Mâine am avion spre România. Vei sta la Pattie până mă întorc. Sper că îți surâde ideea.

— Ba nu, nu-mi place deloc! Ba chiar urăsc ideea! Îl urăsc pe el și tot ce ține de casa asta! răbufnesc, fără să țin cont de prezența mamei lui Justin.

    Toți au rămas gură-cască, privindu-mă nedumeriți, probabil considerându-mă o descreierată scăpată de la spitalul de nebuni. Mamei i se putea citi rușinea pe față de la kilometrii depărtare, însă nu aveam de ales. Situația m-a forțat să decurg la asemenea gest de disperare. Între timp apare Justin, ținând telefonul în mână, privind către noi cu o ușoară stare de confuzie.

— Ce se intamplă? De ce urlați așa?

— Tu! Tu! l-am acuzat, înfigându-i degetul arătător în piept.

    Justin mă urmărea cu privirea, fără să obiecteze în vreun fel la spusele mele. Doar își plimba ochii după cum mergeam eu către camera lui. Din păcate, familia Brown dispunea doar de o cameră liberă, și spre "norocul" meu, acolo aveam și eu să-mi petrec următoarele zile. Nu voiam să stau cu ei... Cu el. Nu voiam să fac parte din acea familie extravagantă, nu doream să mă adaptez. Nu acestui fel de lux. Tot ce îmi permiteam eu, era o pereche de pantaloni... Și ăia odată la câteva luni bune.

    Priveam absentă în gol, încercând să îmi stăpânesc nervii ce nu încetau să își facă apariția. Ușa se între-deschidea, în pragul acesteia apărând Justin. Acesta intră, având o fizionomie de parcă aș fi fost singura vinovată pentru chinul acela. Șapte zile! Era mai mult decât un chin. M-am ridicat de pe pat de îndată ce Justin s-a așezat langă mine. În momentul următor, podeaua îmi era prietenă, acomodându-mă destul de bine. Nu consimțeam ca fizicul lui Justin să se afle la o distanță milimetrică de mine. Băiatul acela nu îmi inspira încredere, iar cei ce nu erau de încredere nu erau prieteni cu mine.

— Cât timp mai ai de gând să stai pe jos? mă ironiză satenul, privindu-și ceasul de la mâna sa dreaptă.

— Oh! Mi-am amintit... Nicio secundă, am zis, ofensându-mă.

    Îmi iau gentuța și ies, făcandu-i cu ochiul lui Justin, în semn că abia așteptam să plec din preajma lui. Poate fi insuportabil uneori. Bărbatul ăsta îmi dă bătăi de cap. Ies din cameră, zâmbindu-i lui Pattie. Sincer nici nu stiu de ce i-am zambit. Mai devreme urlam prin livingul lor luxos și imens că nu vreau să stau cu ei, iar acum e ca și cum am șters totul cu buretele...?! Ce fel de joc e ăsta? Simt că o iau razna deja. Îmi dreg vocea și mă apropii de Pattie, în așa fel încât să mă poată auzi.

— Uite Pattie... Eu... Îmi pare rău, serios. Reacția mea nu a fost una tocmai... Mi-e și rușine, mărturisesc, privind podeaua.

— Lara, draga mea. Nu-ți face griji. Știu cum funcționează tinerii din ziua de azi. Cunosc situația, spuse și zâmbi melancolic. Si Justin a trecut printr-o perioada rebela cand avea 18 ani, însă, slavă Domnului că a trecut, iar acum este un bărbat zdravăn de 28 de ani. 

    O, doamne, femeia asta era atât de caldă!

— Eu tocmai ieșeam să mă plimb.

— Justin se simte rău?

— Poftim?

— Justin.  De ce nu vine cu tine?

— Aaa! Justin! Păi... Avea... Avea niște... versuri. Da! Niște versuri de scris. Păi, pa! am bolborosit mergând cu spatele, mai apoi lovindu-mă de ușă.