Imposibil

Capitolul 10

    Priveam pe geam, sperând că voi ajunge cât mai repede la aeroport. Nu mi-l puteam imagina pe Justin stând pe patul de spital cu o perfuzie înfiptă în mână, deshidratat și cu ochii tulburi. Îmi era greu când mă gândeam că exact această imagine aveam să o am în fața ochilor din moment ce aveam să intru în incinta spitalului în care se afla Justin. O imagine deloc familiară. Gândurile mi-au fost răvășite când șoferul m-a informat că am ajuns la destinație.

— Păstrează restul! am zis, aruncând banii pe bancheta din spate.

    Am ieșit în grabă din taxi, moralul meu fiind cu totul şi cu totul la pământ. De îndată ce am păşit în incinta aeroportului, căutam cu privirea un ghișeu disponibil pentru a achiziționa un bilet.

— Când este următorul zbor spre Italia? am întrebat-o pe doamna de la ghișeu.

— O secundă, să verific, femeia a deschis un sertar plin cu fișe, a extras una, căutând cu degetul pe ea probabil informația de care eu aveam nevoie. Peste cinci ore, îmi răspunse aceasta cu monotonie în glas.

— Poftim? Cinci ore?! Uitați, trebuie să ajung urgent în Italia. Nu pot aştepta cinci ore, am spus în timp ce buchete de lacrimi mi se formaseră în ochi.

— Îmi pare rău. Nu pot face nimic în această privință. Sunt doar o angajată. Nu vreau să-mi pierd locul de muncă.

— Vă rog din suflet! Bărbatul pe care îl iubesc este la un pas de moarte... Vă implor! am implorat-o pe doamna vânzătoare de bilete, vărsând un râu de lacrimi.

    Doamna de la ghișeu mă privea cu milă, probabil înțelegând prin ce fel de momente treceam. Poate că a trăit și ea o experiență asemănătoare, mă gândeam. Simțeam că ea dorea să mă ajute, însă nu avea drept de decizie. Cum a spus şi ea, era doar o angajată.

— Cum îl cheamă? Măcar să verific, poate e în baza noastră de date.

— Justin. Justin Brown, rostesc, încercând să-mi păstrez calmul.

— A! Justin Brown, cântărețul? Dumneavoastră sunteți prietena lui? Ce onoare! zise femeia, zâmbind înduioşător.

Am dat din cap afirmativ.

— Atunci putem rezolva. Voi suna să anunț îndată pilotul domnului Brown. O secundă, domnişoară.

— Oh doamne, vă mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! aproape că am sărit în sus de bucurie, deşi circumstanța care mă proiecta în acel aeroport nu era una fericită.

    Doamna mi-a zâmbit, fiind foarte mulțumită de reacția mea. Aceasta şi-a pus telefonul în dreptul urechii, probabil anunțându-l pe pilot că era timpul să decolăm. Pilot personal, ce mai extravaganță. De îndată ce a terminat conversația cu pilotul, surprinzător, doamna mi-a cerut un autograf, adăugând la urmă că se simțea mândră că m-a întâlnit. Eram flatată, trebuie să recunosc, însă nu era timp pentru asta. După jumătate de oră de aşteptare şi nervi întinşi la maxim, am urcat în avion, știind că îmi vor lua mai mult de șase ore să ajung în Italia. Nu mai aveam răbdare, simțeam că avea să se întâmple ceva rău cu Justin. Pur şi simplu aveam presimțirea aceasta. Nu voiam să îl pierd... Atunci, mai mult ca niciodată aveam nevoie de el. Aveam nevoie să mă strângă în brațe, să mă sărute pe frunte și să îmi spună că totul avea să fie bine, că el avea să fie bine. Însă, în viață nu e totul aşa de uşor precum pare. De pildă, ca să ajungi la persoana iubită trebuie mai întâi să treci peste nişte obstacole, labirinturi ale vieții, şi nu în ultimul rând, să treci peste frica de eşec. Sunt de părere că noi, oamenii, ne naştem cu această frică, care totodată este o dovadă a umanității noastre.

***

    Ochii mă usturau enorm, însă  creierul meu procesa asta doar pe jumătate, în timp ce cealaltă jumătate era ocupată cu gânduri năstruşnice despre Justin. Am simțit mâna grea ca bolovanul a pilotului pe umărul meu şi am tresărit instinctiv. Acesta mă anunțase că avionul a aterizat. M-am repezit la ușă și am coborât cât am putut de repede, fără să mai țin cont că părul meu putea fi confundat foarte uşor cu o hălăciugă.
    Am găsit un taxi și i-am cerut să mă conducă la cel mai renumit spital din Monaco. Justin cu siguranță acolo avea să fie internat.
    Stăteam tăcută şi priveam pe geam, văzând din treacăt un cuplu de tineri care se fotografiau lângă o statuie, o bătrânică care stătea pe o băncuță şi îşi căuta ceva prin geantă, un grup de copii care desenau asfaltul cu cretă colorată și doi polițişti care aşteptau la coadă la un fast-food. Taximetristul chiar făcuse o gafă, susținând că dacă ar avea de ales dintre toate naționalitățile de femei de pe întregul pământ, cu siguranță ar alege italiencele. Bineînțeles, nu avea de unde să ştie că nu sunt italiancă, aşa că l-am întrebat ce părere are despre America. M-a privit puțin confuz, apoi a înțeles care era scopul întrebării, şi că de fapt eram americancă. Ce-i drept nu eram americancă în toată regula, având în vedere că tatăl meu era român, însă așa îmi plăcea să mă consider.

    Am ajuns la urma urmei în fața unei clădiri imense, încât nu o puteam cuprinde cu privirea. Am coborât din taxi, paşii mei devenind din ce în ce mai alerți pe cât mă apropiam de spital. Am intrat înăuntru, privind în jur şi încercând să-mi dau seama pe cine aş fi putut să întreb de Justin. Am văzut o asistentă care ținea câteva fișe în mână, aşa că am abordat-o.

— Bună ziua. Sunt logodnica lui Justin Brown... Mă puteți duce la el în salon?

— Veniți după mine. 

    Domnișoara m-a condus pe un culoar destul de lung către salon. Eram nerăbdătoare să văd cum se simțea Justin. Speram doar că era bine. Am intrat în salonul indicat, iar asistenta s-a retras şi s-a întors la treaba ei.
Acolo era Justin, care stătea întins pe pat, cu o perfuzie în mână, conectat la un tub care îi oferea oxigenul necesar. M-am așezat pe scaunul de lângă pat, i-am luat mâna într-a mea şi i-am pupat-o, apoi m-am aplecat peste el și l-am îmbrățişat. Simțeam că nu reacționa cu nimic, însă puteam să simt cum inima încă îi bătea. Era un semn bun.

— Justin... Ce rău îmi pare că te văd aşa... am îngăimat, trăgându-mi nasul. Aș vrea ca acum să fii bine. Să ne plimbăm prin parc, ținându-ne de mână, să îmi spui că mă iubești, exact cum mi-ai spus acum două zile. Știi Justin... De fapt, nu știi... Te iubesc. Te iubesc al naibii de mult. Vreau să îmi petrec restul vieții cu tine. Știu că îmi va fi bine lângă tine, nu am nicio îndoială. Spune-mi că mă auzi, spune-mi că asta e o altă glumă proastă de a ta, spune-mi..., mi-am sprijinit capul de mâna lui, suspinând. 

    Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Nu mai puteam să simt nimic decât că fiecare părticică din mine murea odată cu Justin. Speram ca el să se refacă cât mai repede. Asta era singura mea dorință. Mi-am așezat capul pe pieptul lui, încă având o stare în care nu mă puteam opri din plâns. Simțeam cum o mână greoaie îmi este pusă pe cap, mangâindu-mă apăsat. Mi-am ridicat privirea, şi am observat că era chiar Justin.

— Justin..., am zis, fiind șocată de trezirea lui bruscă.

— Lara..., șopti acesta, respirând greoi. 

— Justin, te simți bine? Spune-mi, ai nevoie de ceva? Să-ți dau apă?

— Sunt bine... Te iubesc, șopti acesta apăsat.

— Și eu... Și eu te iubesc, Justin. Mult.

    Am ieșit din salon și l-am lăsat pe Justin să se odihnească. Eram uluită, deoarece tocmai ieșise din comă, ceea ce asistenta mi-a spus că nu este posibil într-un timp așa de scurt. Eram atât de fercită încât plângeam de bucurie. M-am dus la asistentă și i-am dat de veste imediat ce criza emoțională îmi trecuse. Aceasta părea șocată la rândul ei. Nu credea că Justin s-a trezit, asta până s-a dus la el în salon și s-a convins.
    Mi-am luat o cafea de la aparat, încât să mă mențină trează câteva ore bune.

    Scuzați-mă că acest capitol este prea scurt, dar pe moment nu mai am inspirație. O să vin cu ceva nou în următoarele zile. Cum vi se pare acest capitol? Vă place? Aștept păreri.