Nemesis

6.

      - Bennett nu este cel mai inteligent tip, şuieră ciudatul Airell în urechea mea.

      - Ai nume de fată, constat.

      Se opreşte din mers. Mă simt singură într-o crăpătură a universului şi mă agăţ de marginile care îmi taie pielea spre a găsi lumina. Oamenii nu se bucură atunci când îşi deschid ochii. Oamenii uită cum a fost în întuneric şi în tăcere.

      Eu nu uit. Îmi deschid ochii cât de mult pot, dar lumina mă vede ca pe un parazit al frumuseţii ei. Iar eu o încredinţez creării. Eu plâng şi nu îmi văd lacrimile, eu merg şi nu văd pământul pe care calc, eu mor şi nu văd groapa unde tot cad.

      - Airell, de ce ai nume de fată?

     Mă întorc spre locul de unde cred că vine izul parfumului bărbătesc şi simplu pe care îl foloseşte de ani şi mă uit în sus, simţindu-i privirea arzându-mi pielea.

     - Cum de mă poţi privi în ochi?

      Ridic dintr-o sprânceană.

     - Nu, nu asta am vrut să spun. Gesticulează grăbit, distrugând adierile vântului. Cum de ştii unde sunt sau unde merg? Se aproprie. Cum?

   E exact lângă mine. Îşi tot plimbă degetele în aer, sperând să le urmăresc cu privirea. Mă conformez, dar piciorele îmi tremură şi Tanatos e prost, aşa că îl apuc pe Airell de încheietură, oprindu-i dansul tribal al mâinilor şi îl trag după mine, pe iarbă.

     - Diferenţa dintre mine şi restul este aceea că ei nu pot simţi lumina în felul în care o simt eu.