Nemesis

7.

     - Emrys. Ăsta clar e nume de fată, molfăi privind undeva. Nu prea ştiu unde.

    - Vei înceta vreodată să te mai legi de numele meu ? Nu se poate spune că Nemesis este unul foarte obişnuit. Puţin mai la stânga.

     Îmi mut capul puţin mai la stânga în speranţa de a-i întâlni privirea.

     - Ce legătură are ? Al tău e şi neobişnuit, şi de fată.

     Râd fără să vreau când Tanatos îmi atinge gamba cu blana. Ştiu sigur că Airell zâmbeşte, deşi i-am repetat destul de des în ultimele zile că e un spiriduş deghizat cu nume de femeie. Ceva îl atrage la mine, iar eu nu ştiu ce. Ceva ne uneşte, iar pe mine mă doare că nu îmi pot alina setea de a-i privi fiecare trăsătură inundată şi mângâiată de lumina soarelui. Mă doare că îi idealizez prezenţa şi că mă simt pustiită când se îndepărtează pentru că vorbele lui mi-au tulburat apele negre ale conştiinţei şi m-au eliberat. 

    - Airell? şoapta mea e sugrumată de greutatea goliciunii ancorându-mă în oceanul himeric al propriei fiinţe.

     Îi simt parfumul impregnând aerul atunci când se întoarce spre mine. Pare îngrijorat, ceea ce mă face să zâmbesc. Deja mă enervează când de mult mă înduioşează fiecare lucru pe care îl face. Până şi eu îi pot vedea timiditatea şi stângăcia din mişcări. Dar numai eu pot simţi că pune mai multă presiune pe piciorul stâng atunci când merge mai repede şi că pământul tremură când el îl calcă. 

    - Nemesis, plângi? mâna lui îmi acoperă atât de uşor umărul încât mă tulbură şi mai mult. Am plâns cu Airell tăcând confuz lângă mine până când apele mele negre au devenit pământ fad tânjind după tumultul unei atingeri.