Strigatul unui suflet | Vkook [BTS]

#prolog

† Prolog:strigat de ajutor †

:j u n g k o o k:

Stăteam cu brațele sprijinite de pervaz și priveam plictisit cum din ceașcă mea de cafea ieșeau aburi. Aveam insomnie și nu puteam sa dorm, ceasul era în jur de ora patru dimineața și ori cât am încercat nu am putut sa adorm. Asa pățeam de fiecare data la sfârșitul lunii mai nu puteam face nimic altceva decât sa aștept sa treacă, am vrut sa consult un doctor, dar nu m-au lăsat părinții spunând ca e ceva normal sa ai insomnie din când în când.

Un țipăt grav și îngrozitor de puternic m-a făcut sa îmi duc ambele mâini la urechi și sa tip la unison cu zgomotul terifiant. Am încercat sa ma calmez și sa tac, când am simțit ca pot suporta gălăgia mi-am aplecat trupul peste pervaz ca să ma uit mai bine pe geam sa vad cine urla in halul acesta.

Un adolescent blond, înalt și îmbrăcat de parca ar fi fost scos din filmele vechi stătea în mijlocul străzii cu o privire destul de pierduta pe chip, când l-am văzut am realizat ca urletul se oprise și ca pe mine nu ma mai dureau urechile.

Câteva mașini trecuseră pe lângă el de parca nu ar fi fost acolo, băiatul a început sa meargă cu pași lenți spre o mașină ce se apropia cu viteza de acesta.

M-am speriat și am strigat după el.

-Ai grija! Urlasem atât de tare încât pisică vecinii de la parter ce stătea în gradina blocului s-a speriat.

Băiatul și-a întors trupul spre mine și mi-a zâmbit, mașina a trecut rapid prin el am vrut sa îmi închid ochii ca să nu vad cum îl calcă, dar totul a fost atât de rapid încât nici nu am mai avut timp sa reacționez. Vehiculul a trecut prin trupul băiatului de parca acesta ar fi fost aer, nu m-am putut abține și am scos un mic țipăt subțire de uimire. Pur și simplu nu se întâmplase nimic băiatul era teafăr și nevătămat ba chiar mai mult masina trecuse prin el de parca ar fi fost o fantoma.

Mi-am frecat ochii de mai multe ori crezând ca a fost doar o iluzie creata de insomnie, dar tipul încă stătea în mijlocul străzii și alte mașini tot treceau prin el. Din neatenție am lovit ceașcă de cafea și a căzut jos pe asfaltul din fata blocului.

-Diavoli și draci! Înjur eu și șterg cu mâna cafeaua de pe pervaz destul de grăbit pentru ca ii captase atenția spiritului de afară care acum tocmai trecuse prin peretele clădirii. Am trântit speriat geamul și l-am închis.

Speram ca a fost doar imaginația mea, m-am așezat pe pat probabil eram alb tot la fata văzusem ceva greu de explicat și era pur și simplu terifiant.

Am auzit un fluierat și mi-am întors fața spre sursa zgomotului și chiar atunci l-am văzut pe tip trecând prin ușa dormitorului meu. M-am panicat și m-am ascuns sub pătură de parca as fi un copil mic și nu as avea nouăsprezece ani.

-Pana la urma chiar ma poți vedea! Spune fantomă plina de entuziasm deși avea o voce joasa și puternica puteam simți o tonalitate blândă ce îmi alungase puțin frica de mai înainte.

Mi-am dat jos pătură de pe mine și m-am uitat spre el măsurându-l din cap pana în picioare, nu părea periculos arăta destul de dulce.

-Am o întrebare oarecare, te consideri o fantoma malefica?

-Poftim? Nici măcar nu pot sa te ating...

Am răsuflat ușurat și m-am ridicat din pat, îl priveam de parca îi ziceam "păi și de ce nu ai zis asa de la început? " iar el pur și simplu mi-a zâmbit când a observat ca nu mai sunt speriat.

-De fapt pana acum ești singurul care a putut sa ma vadă.

-Pe bune? Ești sigur ca ești real și eu nu am înnebunit?

-Sunt real.

Acesta s-a apropiat de mine și și-a trecut mana prin stomacul meu i-ar eu am simțit cum mi se zăbarleste parul de pe tot corpul. Nu simțeam nimic, dar tot îmi dădea fiori gestul său.

-Ce dorești de la mine? Îl întreb eu nevăzând rostul lui în apartamentul meu.

-Ești singurul care ma vede.

-Da și? Ai mai repetat asta.

-Imaginează-ți ca nu te vede nimeni nici măcar animalele, cum te simți?

M-am încruntat la el, dar mi-am închis ochii și am făcut jocul său de imaginație, iar atunci când am aflat răspunsul i-am vorbit.

-Singur...

-Asa ma simt și eu.

-Înțeleg, atunci poți sa te întorci la mine de fiecare data când te plictisești. Nu o sa te gonesc cu apa sfințită. Promit.

Tipul se uita la mine de parca eu eram cel ciudat și nu el, dar sa fim serioși nu eu sunt cel care plutește deasupra parchetului.

-Mulțumesc, cred.

-Cum te numești?

Ochii săi ma priveau destul de dezamăgiți, iar zâmbetul sau dispăruse brusc când a auzit întrebarea mea.

-Nu știu, nu îmi amintesc.

-Serios? Nu știu din ce  motiv, dar vestea lui ma luat prin surprindere mai mult decât faptul ca vorbesc cu o fantoma.

-Da, nu îmi amintesc nici cum am murit sau ce fel de viață am avut. Nici nu știu dacă sunt o fantoma sau doar un suflet rătăcit ce poate nu a avut niciodată un trup.

Cu cât îl priveam mai mult cu atât mi se făcea și mai mila de el și toată frica ce am simțit-o la început dispăruse de mult. De fapt chiar îmi părea rău pentru el, trebuie sa fie îngrozitor sa nu ai idee cine ești cu adevărat.

I-am analizat îmbrăcămintea destul de ciudata și extravaganta, sa nu zic ca purta și o eșarfă la gat ba chiar avea un cercel cu inimioara în ureche.

-După cum arăți probabil ai murit acum mult timp și de aia nu îți amintești. Pot sa te strig V?

-V? De ce?

-Suntem în luna a cincea, dar nu vreau sa te strig cinci asa ca V suna foarte bine.

Blondul a stat pe gânduri un timp și m-a privit destul de neîncrezător, dar într-un final s-a lăsat bătut. Nu știu dacă observase vreodată, dar era destul de expresiv și lasă să se vadă tot ce simte.

-Ești singurul cu care pot conversa, asa ca dacă vrei sa ma strigi V nu ma deranjează.

I-am zâmbit fericit ca mă lăsase sa ii dau eu un nume, prietenii mei nu ma lasă niciodată să le dau porecle.

-Eu sunt...

-Jungkook, scrie pe ușă.

Nu mi-am imaginat niciodată că în viitor aveam sa îmi doresc ceva ce nu pot atinge.

_________________________
*Idk sper sa va placă
*cancer Ik
*dedicație pentru alice_kth știu ca voiai la capitol Vkook, dar pana scriu la cartea cu Yoonmin mai durează asa ca îți dau aici ❤️