Broken Hearts

Partea 19.

*Liam's part*

Stau cu spatele lipit de un perete de cărămidă rece, trăgând din când în când câte un fum din țigară. Aproape că nu observ mulțimea de oamenii care trece pe langă mine. Am un nenorocit de curs în 10 minute,dar probabil îl voi rata ca de fiecare dată. Mă simt plictisit de viață și de propria mea persoană. Probabil unii ar crede că mă iubesc,dar nu, mă urăsc din tot sufletul pentru că i-am făcut atât de mult rău lui Tiffany. Am început să mă trezesc în mijlocul nopții gândindu-mă cum să fac să rezolv lucrurile,cum să fac să îi spun tot ce simt,cum să fac să nu o mai rănesc. Pe deoparte vreau să fie lângă mine și s-o strâng în brațe în timp ce îi spun cât de mult o iubesc,dar în același timp vreau să fie departe de mine pentru că așa nu pot să o rănesc. 

Trag un ultim fum de țigară apoi scuip. Mi-e silă de mine. De ce trebuie să fiu așa egoist? 

Un păr blond strălucitor și un zâmbet perfect îmi atrag atenția. E ea. Cu toate că e la o distanță mare și sunt  o grămadă de oamenii lângă ea tot o pot recunoaște. Azi mi se pare mai frumoasă ca niciodată. Și... e fericită. Mie greu să o spun,dar da, e fericită fără mine. Simt cum bucăți din inimă mi se rup și cad pe jos,iar în încercarea de a le aduna le rup și mai rău.

E superbă. E ca un înger căzut pe pământ între atăția îngeri. E pură și inocentă și asta iubesc la ea. Ochii ei verzi sclipesc de fericire, iar rochița ei colorată o face să pară o fetiță. Aș vrea să fie fetița mea. Râde și chicotește fiind înconjurată de prieteni,în timp ce eu o urmăesc discret de la distanță. Defapt cred că mă holbez în timp ce picături de salivă îmi cad din gură. Aș vrea să fiu acolo lângă ea, ridicand-o în sus și sărutând-o,aș vrea să fiu motivul pentru care ea e fericită. Aș vrea să fiu al ei și ea să fie a mea. 

Mă lupt cu demonii din capul meu și ei mereu căștigă. Mă transorm într-un monstru și nu pot să opresc acest proces. Viața nu mai are sens fără ea. Ea era îngerul meu,era salvarea mea, era centrul lumii mele,dar eu am distrus totul. Nu o condamn dacă mă urăște,pentru că sincer și eu mă urăsc. Ea e aerul pe care îl respir,fără ea simt că mă înec în propriile gânduri. Mă îngrop în propriea mea ură. Sunt arhitectul propriei mele distrugeri. Îmi distrug viața fără să-mi dau seama. Îmi las demonii să mă contreleze. Ea era singura mea scăpare.Era singurul meu leac,singura salvare,dar am pierdut-o și încetul cu încetul mă pierd pe mine însă-mi. 

Mă trezesc din propriile gânduri și îmi întorc din nou privirea către ea. Zâmbește în timp ce un băiat o ia în brațe. Îl cunosc. Se presupune a fi profesor. Se presupune.... Își încolăcește mâinile în jurul taliei sale,iar ea chicotește. E așa de frumoasă. Radiază de fericire din toate punctele de vedere și asta doar pentru că a scăpat de mine și a găst pe cineva care o poate aprecia la propria ei valoare. Eu nu am putut face asta. Am fost prea ocupat cu propria persoană. Mi-a fost frică ca nu cumva reputația mea se va distruge. Da,probabil credeți că sunt unii dintre acei nesimțiți căruia nu îi pasă decât de imaginea lui,dar nu e așa. Pur și simplu nu mai vreau să fiu acel ratat de care râdea toată lumea. Nu mai vreau să-mi fie rușine de mine. Nu vreau să mă trezesc noapte să mă uit în oglindă și să-mi amintesc cuvintele tatălui meu:”Ești un ratat. Ești un nimic. Nu ești bun de nimic și asa vei rămâne întotdeauna”. Și uneori mă gândesc că el chiar avea dreptate. Chiar sunt un nimic. Sunt un prost,un ratat, un nesimțit, un om bun de nimic. Poate din această cauză fumez. Pentru că poate vreau într-un fel să-mi scurtez viața,dar nu merge.

Și urăsc când cineva mă întreabă: ”Acum că ești practic un adult,ești mândru de persoana care ai devenit?”,iar eu răspund de fiecare dară afirmativ,chiar dacă aș vrea să spun răspicat că mă urăsc. Da,am ajuns la una dintre cele mai bune Universități.Da am reușit să-mi ajut mama și i-am cumpărat o casă,da am reușit să îi arăt tatălui meu că pot face ceva în viață,dar faptul că am rănit-o pe Tiffany mă distruge. Ea a fost singura care a crezut în mine și care îmi dădea speranța. Ea era singura care îmi spunea că va fi bine când mă închideam în mine și mă înecam în alcool. Ea era singura care chiar ma iubit cu adevarat,iar eu am distrus asta. Nu că nu aș fi iubit-o.

O iubeam și încă o iubesc. .Și poate e singura persoană pe care am iubit-o așa mult,dar nu am putut să îi arăt asta. Pot să spun ca a fost și e marea mea iubire. 

Se îndepărtează de prietenii ei și simt că acum e momentul. Trebuie să vorbesc cu ea,simt nevoia să vorbesc cu ea. Mă îndrept spre ea și pare puțin surprinsă când aproape șoptesc un simplu ”Hey”. 

”Ce vrei?” îmi spune nervoasă. Zâmbetul i s-a șters de pe față. S-a întunecat totul în jurul ei când eu am venit. 

”Vreau să vorbim Tiffany” spun încet. Aș vrea să o pot lua de mână,dar știu că mă va respinge.

”Ce tot vrei să discutăm Liam? Nu am clarificat? Ți-am mai spus,nu avem ce să discutăm. Chiar nu poți să mă lași în pace să-mi trăiesc viața alături de cineva care mă face feiricită?” 

Cuvintele au venit ca o săgeată în inima mea. Simt cum gelozia mă cuprinde și îmi încleștez pumnii pentru a mă calma. Ea se uită la mine așteptând un răspuns. Însă gura mea nu se deschide. Stau nemișcat în fața ei,toate cuvintele repetându-se în mintea mea. Știu că nu am făcut-o fericită,știu că am fost un nesimțit,dar parcă să aud asta venind din gura ei e mult mai dureros. Simt cum totul se distruge în jurul meu. Mă simt ca pe marginea unei prăpăstii pregătit să mă arunc. 

Suntetul telefonului ei mă trezește la realitate. Răspunde și se dă câțiva pași în spate. 

”Mamă” spune ea speriată. După câteva secunde vocea ei începe să tremure. 

”Și .. sunteți bine ? ” întreabă ea speriată. Mă aproprii puțin vrând să întreb dacă e bine,dar imediat se prăbușește în brațele mele. 

”Tiffany ești bine?” spun speriat. 

”Tata... Trebuie să ajung la tata.. Tata” sunt cuvintele care le spune. 

”Tiffany e totul bine”  întreb din  nou.

”Liam, poți să mă duci la spital?”  spune lacrimile prelingându-i-se pe față.

”Da. Normal. Haide.” spun și o ajut să ajungă la mașină

Tăcerea domină în mașină,daor suspinele ei auzindu-se. Aproape pot să-i simt durerea. Nu suport să o văd tristă.

Mulțumesc lui Dumnezeu că spitalul e aproape. Intrăm pe porțile spitalului si Tiffany aproape nu se mai poate ține pe picioare. Mama ei vine și o îmbrățișează apoi îmi mulțumește pentru că am adus-o pe Tiffany.

”Cum se simte ? E bine? Tu ești bine ? Cum s-a întamplat?” spune Tiffany repede. Mama ei o așează pe scaun,iar eu ascult speriat.

”Eu sunt bine,draga mea. Veneam spre tine și o mașină a intrat în noi. A lovit partea șoferului. Tatăl tău a pierdut mult sânge și s-ar putea să aibă un picioar rupt. Medici îl țin sub observație. Încă nu mi-au spus nimic concret. Mi-au zis doar că s-ar putea să intre în comă. Tot ce putem face e să așteptăm și să ne rugăm că totul va fii bine” 

Tiffany începe să plângă din nou și se adâncește în brațele mamei ei. Aș vrea să o pot strânge la piept,dar nu mă pot mișca din poziția mea. 

#Ok.Acesta este nextu. Știu nu l-am pus de mult. Sper să vă placă. Scuza-ți greșelile.